Manualul Istoria Secuilor cultivă lipsa de responsabilitate faţă de trecut, cu grave consecinţe pentru formarea viitoare a tinerilor maghiari. O provocare jignitoare antiromânescă pe bani publici.
Prin gravele lipsuri şi eludarea adevărului istoric, manualul Istoria Secuilor, recent apărut, finanţat de instituţii ale administraţiei publice locale din judeţele Covasna şi Harghita, cultivă lipsa de responsabilitate faţă de trecut şi tendinţa de izolare etnică a maghiarimii din aceste zone a fostelor scaune secuieşti, cu grave consecinţe pentru formarea viitoare a tinerilor maghiari.
De subliniat de la început este faptul, vizibil de altfel în cuprinsul scrierii, că autorii recunosc faptul că manualul a fost scris la comandă politică: „acest manual a fost realizat la cererea şi din grija liderilor politici din judeţele Harghita şi Covasna”. După cum știe și ultimul elev al unei școli gimnaziale, manualele, în toate sistemele de învățământ se pretind sinteze științifice întro anumită disciplină, bazate pe cele mai noi cercetări în domeniu. Or criteriul științific este abandonat în favoarea comenzii politice. Pentru a respecta minimum adevăr, scrierea ar trebui numită „Politica liderilor secui despre istoria secuilor”.
În loc să promoveze o atitudine intelectuală şi morală dictată de interese politice, era de aşteptat ca autorii, în majoritate oameni ai școlii, să realizeze un volum monografic de ţinută ştiinţifică, de onestitate demnă de epoca în care trăim, care să promoveze acceptarea alterităţii etnice, spirituale, de fraternitate cu românii, cu care secuii au străbătut secolele cu înţelegere şi colaborare, excepţiile fiind momentele când unii secui/maghiari au fost fanatizaţi de propaganda şovină antiromânească din exterior.
Scrierea a fost elaborată ca având statutul de manual, pentru clasele VI-VII, elevii maghiari mai având un manual, pentru aceleași clase, „din care învață ca disciplină obligatorie, câte o oră pe săptămână, istoria minorității maghiare din România și, în cadrul acesteia, aspectele fundamentale ale istoriei întregii maghiarimi”. În realitate se face Istoria Ungariei. La aceasta inițiatorii „manualului” mai solicită o oră săptămânală pentru Istoria secuimii, oră indicată a fi luată din orele opționale prevăzute în programa curiculară pentru clasele respective. Menționăm că elevii maghiari fac și ore de Istorie Universală, obligatorii pentru toți elevii claselor a VI-a și a VII-a – o oră săptămânal în cuprinsul căreia este integrată și Istoria Ungariei. Practic elevii maghiari vor face minim două ore pe săptămână de istorie „a naționalităților” fiind îndoctrinați de „adevărurile” istoricilor maghiari, înainte de a face Istoria Românilor la clasa a VIII-a, pe care refuză să o învețe, motivând neînțelegerea termenilor istorici românești și chiar a limbii române.
Cu toate că autorii recunosc, în prefața cărții, marile controverse dintre istoricii maghiari/secui, „pe marginea problemelor fundamentale ale istoriei secuimii”, atacurile unora dintre aceștia la adresa „directivelor”Academiei Ungare de Științe sau „așteptările formulate în plan extraprofesional”, în această „scriere” sunt afirmații cu pretenția de adevăr axiomatic. Ex: „Istoria secuiască este parte a istoriei maghiare, iar în cadrul acesteia a istoriei Transilvaniei, așa cum, de când este lumea, secuimea vorbitoare de limba maghiară este parte organică a poporului maghiar…” (p. 7) Dacă tot au hotărât autorii acest fapt, firesc, se pun mai multe întrebări: de ce mai este nevoie de o istorie a „poporului maghiar”(secuii) în cadrul istoriei poporului maghiar? De ce mai încărcăm elevii secui, care de fapt sunt maghiari, cu peste 8 pagini de „etnogeneză secuiască” (p. 36-43) și, mai afirmăm, probabil pentru a dovedi valoarea științifică a „lucrării”, că „originea secuiască este o problemă foarte complicată și discutabilă”? (p. 38) Și dacă tot îl citează pe Simon de Keza la acest capitol, „istoricii secuilor” puteau reda și ce scria acesta pe la 1282-1285, adică faptul că secuii au împrumutat de la populația românească portul, scrisul și felul de a-și face casele. Astfel cheltuiau mai puțină imaginație și simplificau înțelegerea „controversatei”, „complicatei și discutabilei probleme”, „de când este lumea” și a mult mai multor probleme ridicate în paginile următoare ale „scrierii”. Dar ce o să înțeleagă elevii maghiari, care de fapt sunt secui, când vor citi ce a scris Ștefan Szamoskozi despre secui, părinții lor, după câteva secole (1570-1612): „În mare parte și astăzi au aceleași rituri cu ale românilor, deși trăiesc în vecinătatea sașilor și maghiarilor”?! (p. 85)
Și, autorii mai ascund un alt aspect definitoriu al secuilor: faptul că de când este lumea secuimea este vorbitoare şi de de limbaromână. Astfel ea este parte organică şi a istoriei româneşti şi a poporului român cu care a convieţuit de la colonizarea ei în Transilvania până astăzi.
Pentru autori nu a existat fenomenul indoeuropenizării de la intersecția mileniilor III-II î. Cr. cât și formarea popoarelor indoeuropene, inclusiv a tracilor, care după părintele istoriei, Herodot, erau „cei mai numeroși după inzi”… din care „geții erau cei mai viteji și mai drepți”. Nu au auzit nici de anul 514 î. Hr. când aceștia sunt pomeniți în ale sale Istorii, de către Herodot. Dar nu au auzit deloc nici de urmașii lor, daco-romani, după retragerea stăpânirii romane din Dacia care în mod subit au dispărut din … „istoria secuilor”.
Și eludarea adevărurilor istorice continuă. Astfel, grav este faptul că autorii nu-şi asumă responsabilitatea redării atrocităţilor comise de secui/maghiari faţă de români şi saşi în perioada de după Adunarea de la Lutiţa, din 16 octombrie 1848, mai mult chiar, se vorbeşte în mod unilateral că atunci, „în Transilvania, au avut loc atrocităţi antimaghiare”. Trupele secuieşti ce înaintau după momentul Lutiţa sunt glorificate de autori, deşi documente semnate de martorii oculari maghiari ai epocii, le priveau și descriau ca pe nişte hoarde care jefuiau, ucideau şi nu ascultau de ordine.
De asemenea, atrocităţile comise de secui/maghiari asupra românilor în perioada de după Dictatul de la Viena, din anii 1940-1944, sunt nepermis ascunse. Extrem de jignitoare faţă de români este lipsa de responsabilitate a autorilor faţă de instaurarea administraţiei ungare în toamna anului 1940, autorii vorbind doar de problemele economice şi de entuziasmul maghiar şi nu de cumplitele atrocităţi comise asupra românilor de armata ungară de ocupaţie şi de etnici maghiari/secui localnici. De asemenea, numeroase biserici româneşti din zonă au fost rase de pe faţa pământului şi locul unde aceste sfinte locaşuri au existat stă şi astăzi mărturie a unui trecut condamnabil şi pe care degeaba încearcă să-l ascundă un asemenea manual „orb”.
Fără menţionarea acestor momente importante din viaţa unei comunităţi, toată istoria secuilor prezentată în manual nu este decât un exerciţiu minor, un joc periculos, o lipsă de responsabilitate faţă de trecut. Nu se recunoaşte decât atrocitatea comisă asupra evreilor în 1944, spusă însă pe un ton deloc ferm, doar ca o uşoară latură umbrită a micii lumi maghiare din zonă, când faptele maghiarilor care au participat la Holocaust sunt de o mare gravitate în faţa istoriei. Nu trebuie trecută cu vederea nici afirmaţia autorilor că unii evrei stabiliţi în secuime erau şi mercenari. Afirmaţia este gravă dacă nu este explicată, pentru că astfel enunţată pare ca o scuză faţă de atrocităţile comise asupra evreilor în 1940-1944. Şi apoi, în zona Ucrainei Subcarpatice nu au fost expulzaţi evrei, ci au fost duşi în detaşamente de muncă forţată în condiţii de exterminare. Păcat că autorii nu-şi asumă responsabilitatea redării oneste şi a acestor aspecte faţă de istoria evreilor şi faţă de Holocaust.
Nu este prezentat cu obiectivitate momentul dramatic din toamna anului 1944, respectiv acţiunea aşanumitei „Gărzi a lui Maniu” în Aita Seacă, unde secui din sat au ucis cu o mare cruzime ofiţeri şi ostaşi din Armata Română. Evident că membrii „Gărzilor lui Maniu” au comis o ilegalitate pedepsindu-i pe criminali, care trebuiau aduşi în faţa justiţiei, ilegalitate care trebuia menţionată, dar ascunderea adevărului de la Aita Seacă de către autori este condamnabilă.
Manualul conţine o politică făţiş antiromânescă în prezentarea evenimentelor istorice. De exemplu, se spune pentru perioada interbelică despre faptul că staţiunile balneare semnificative, care ar fi putut intensifica turismul şi economia locală, au ajuns în mâini române, astfel nu sporeau veniturile întreprinderilor şi comunităţilor din Ţinutul Secuiesc”, fără să se menţioneze faptul că şi înainte de 1 Decembrie 1918, principalii vizitatori ai acestor staţiuni au fost românii din Regat.
Totul este privit prin prisma separatismului etnic pur în zonă, într-un moment când încă întreaga Transilvanie avea atunci o industrie care în majoritate era în mâini maghiare datorită asupririi de secole a românilor de către oligarhia conducătoare maghiară.
Jignitoare este şi minciuna că la Reforma agrară din 1921, câştigul provenit din proprietatea indivizibilă a familiilor militare de odinioară din Ciuc şi Trei Scaune, în loc să servească înălţarea economică şi culturală a secuimii, a ajuns pe mâna statului, care l-a împărţit micilor gospodari, asociaţii şi biserici române”. Aşadar, o avere deloc pur secuiască – pentru că din comunităţi făceau parte români, ar fi fost astfel exclusiv dată românilor, afirmaţie care vine să lovească încă o dată demnitatea istorică românească în faţa tinerilor cărora le este destinat manualul.
Altă jignitoare minciună este că bisericile româneşti au fost construite în perioada interbelică prin comunităţile locale; totul este turnat în pagină cu distanţare faţă de conlocuitorii români, cu o culpabilizare a românilor pentru că au „îndrăznit” să-şi construiască biserici ortodoxe „uriaşe” (prin această sintagmă se poate intui cu claritate poziţia faţă de români a autorilor) în stil bizantin în oraşele din zonă, astfel că, din start, românii sunt priviţi de autorii manualului drept nişte locuitori de mâna a doua, nişte toleraţi, care nu au voie să-şi construiască biserici „uriaşe”.
Autorii nu consemnează faptul că, până la Decretul de toleranţă emis de împăratul Iosif al II-lea, în 1781, românii ortodocşi nu au avut dreptul de a construi biserici din piatră. După această dată, numai până la 1918, peste 50 de comunităţi româneşti din judeţele Covasna şi Harghita au construit locaşuri de cult, care există şi astăzi. Este drept, unele dintre ele rămase fără credincioşi, sau cu un număr foarte mic datorită politicii şovine ridicată la rang de politică de stat de către Austro-Ungaria dualistă.
Este inadmisibilă şi minciuna jignitoare faţă de Armata Română, şi anume că în august 1916, „teritoriile invadate de trupele române au suferit pagube grave. Au devastat, jefuit, magaziile, casele fără proprietari şi au dat foc la numeroase clădiri”. Şi tot pe seama Armatei Române sunt puse şi „multe sute de victime civile în rândul persoanelor în vârstă rămase acasă, bătrânilor ce fugeau şi copiilor”. Aşadar, în loc de adevăr istoric, o minciună extrem de jignitoare faţă de români, pusă la temelia învăţării istoriei de către elevii maghiari de astăzi, în loc să se scrie cu responsabilitate de atrocităţile batalioanelor secuieşti de la 1918-1919.
Despre Congresul secuiesc de la Tuşnad din 1902, autorii nu suflă o vorbă privind cererea secuilor prezentată acolo de intensificare a legăturilor economice cu România şi de a se preda limba română la liceele din zonă, dat fiind importanţa colaborării economice vitale a secuilor cu românii de peste munţi.
Nu se menţionează nimic despre influenţa limbii române asupra limbii şi vieţii secuilor de-a lungul secolelor. Această realitate, atestată de numeroase documente de epocă, unanim acceptată şi demonstrată de lingvişti maghiari şi români se constituie într-un veritabil monument al duratei convieţuirii paşnice româno- secuieşti/maghiare pe o întinsă dimensiune istorică.
Studiile de demografie istorică pun în evidenţă un schimb de populaţie ce a avut loc de-a lungul timpului de o parte şi de alta a Carpaţilor. Deosebit de edificatoare pentru starea de spirit şi poziţia secuilor faţă de români este şi situaţia creată la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX, când majoritatea ardelenilor (români, maghiari, saşi) emigrau în America, iar numeroşi secui plecau în masă în Regatul Român, alarmând pur şi simplu autorităţile locale şi centrale ungare, obligate să construiască astfel căi ferate şi fabrici, pentru a stopa depopularea zonei.
De altfel, o mare minciună etalată în manual de autori este aceea că în epoca dualismului austro-ungar ţinutul secuiesc s-ar fi dezvoltat cel mai spectaculos (când mii şi mii de secui luau drumul emigrării peste munţi, în Regatul României, pentru a-şi asigura existenţa). Adevărata dezvoltare a avut loc de fapt după dualism, în timpul României Mari și a României postbelice
Despre drama deznaţionalizării românilor din fostele scaune secuieşti, despre fenomenul Bodogaia şi Porumbenii Mari, localităţi unde în secolul al XVIII-lea erau două biserici româneşti, una Ortodoxă şi alta Greco-catolică, nu se scrie nimic.
Nepermisă este şi glorificarea biografiei fascistului Nyirö Jozsef, cel care s-a dovedit un şovin antiromân şi un antisemit în timpul celui de-al doilea război mondial, un oficial al guvernului fascist al lui Szálási. La fel de nepermisă este şi ascunderea faptului că Orbán Balázs, „Cel mai mare secui”, a fost, la rândul său, un mare şovin antiromân, fapt cunoscut în epocă şi dovedit de scrierile sale.
Pe aceste considerente apreciem că manualul nu este decât o provocare jignitoare la adresa românilor, evreilor şi chiar a germanilor trăitori pe aceste meleaguri (inclusiv a memoriei saşilor din Reghin şi din jurul acestuia la 1848) şi propunem scoaterea lui din şcoli şi pedepsirea celor care din banii publici au susţinut o astfel de provocare.
Desigur că prin aceste rânduri am făcut o primă evaluare a conţinutului manualului de Istorie a secuilor urmează o analiză mai amănunţită a textului, prin care vom dezvălui toate erorile şi afimaţiile tendenţioase şi provocatoare la adresa românilor, toate locurile comune, agresivităţile de atitudine istorică şi mistificările care duc spre o cultivare deschisă a şovinismului, şi nu a prieteniei, a acceptării şi înţelegerii reciproce, în şcolile româneşti cu limba de predare maghiară.
Locuind împreună cu românii şi înconjuraţi din toate părţile de către români, secuii au avut relaţii de bună vecinătate cu această majoritate etnică a arealului românesc. La atrocităţile ascunse de manual nu au participat, evident, toţi secuii, generaţia de astăzi nu poate fi culpabilizată pentru trecutul nedemn. De aceea, se impune elaborarea unui volum monografic bazat pe realităţi istorice dovedite de documente şi nu pe mistificări eroizante şi pe minciuni grosolane şi provocatoare care să estompeze adevărul, astăzi, când suntem sub ochii unei Europe care promovează onestitatea intelectuală, acceptarea alterităţii etnice şi religioase, spiritul de promovare a înaltelor valori umane şi morale.
Centrul European de Studii Covasna – Harghita
(Vasile LECHINŢAN, Ioan LĂCĂTUŞU, Vasile STANCU)
N.R. Manualul a fost avizat favorabil de două personaje din Direcţia minorităţi din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale: Szocs Domokos, director general, şi Szepsi Alexandru, director. Cei doi, care, conform juriştilor, au atentat în mod direct prin acest manual împotriva ordinii constituţionale, art 166 ind.1, C.P., afirmă într-un document oficial că “…manualul nu este considerat manual (…) Cartea de Istorie a Secuilor, care conţine pe copertă înscrisul îndrumător metodic (adică ghid) şi manual recomandat elevilor de clasa a VI-a şi a VII-a, corespunde din punct de vedere ştiinţific şi realităţii istorice, unităţile şcolare care au introdus acest opţional au respectat procedura elaborată de ISJC şi ISJH, pentru introducerea unei discipline opţionale şi că (…) prin conţinuturile dezvoltate în cadrul acestui opţional se urmăreşte atingerea idealului educaţional al şcolii româneşti, aşa cum prevede Legea Educaţiei Naţionale”.
RSS Feed
Twitter
