Teorii sau dezvaluiri cutremuratoare ?

Motto: Consider revoluţia gazelor de şist mai mult o petrecere de pensionari decât o revoluţie… Este ultima zvâcnire. (Art Breman, geolog)

Ca şi când distrugerea Apusenilor prin „proiectul Roşia Montană″ nu ar fi fost de ajuns, asasinii economici, interni şi externi, ai României au mai tras câteva gloanţe în trupul muribund al ţării noastre – ca să fie siguri că victima chiar nu mai mişcă. De data aceasta arma folosită este fracturarea hidraulică. Dacă în cazul Roşia Montană au acţionat neglijent, nu le-a păsat să facă pierdută arma crimei şi să şteargă amprentele, în afacerea gazelor de şist se lucrează profesionist, cu pistolari deghizaţi în negustori de iluzii din Vestul Sălbatic. Prin propagandă şi tactici psihologice, demne de o veritabilă acţiune de psy-ops, crima comisă a fost transformată în opusul ei: o operaţiune de salvare a României din ghearele petro-imperialismului rusesc.

Au fost reactivate mai întâi mituri şi reflexe condiţionate menite să influenţeze emoţiile şi comportamentele populaţiei (potenţial) insurgente. Există termeni şi sintagme care provoacă o reacţie colectivă previzibilă. În cazul gazelor de şist, sintagma „independenţa faţă de gazul rusesc“ declanşează un reflex condiţionat de respingere a „duşmanului de la est“. Odată reactivat acest reflex în mentalul românesc, orice enormitate debitată în legătură cu „independenţa faţă de gazul rusesc“ va fi acceptată necondiţionat de către publicul larg. Un titlu ca „Miza gazelor de şist: Ruşii vor avea pierderi uriaşe dacă România devine independentă energetic“ (ziare.com) nu urmăreşte să ofere o informaţie reală, ci să stârnească o reacţie emoţională. Nu numai că ne vom câştiga independenţa faţă de gazul rusesc, dar vom produce duşmanului şi „pierderi uriaşe“. Termenii nu au nimic din rigoarea datelor economice, trimit însă subliminal la istoria rezistenţei noastre în faţa asupritorului bolşevic. Cât pierde Gazprom în eventualitatea unei independenţe româneşti faţă de gazul rusesc ne-o spune, la rece, Vocea Rusiei: „Cota de gaze alocate Republicii Moldova şi României reprezintă 0,6% din totalul exportului anual de gaze al Gazprom. În condiţiile în care, în prima jumătate a anului 2013, cererile de gaze din Europa către Gazprom au crescut cu 10%, cota de 0,6% poate fi redistribuită de Gazprom fără probleme Turciei sau Germaniei, ţări aflate în plină expansiune economică“.

Hotărâte, probabil, să-i producă Rusiei „pierderi uriaşe“, guvernele băsesciene au mizat totul pe Nabucco, un proiect occidental al cărui eşec răsunător a pus în evidenţă latura lui… comică. Iată ce scria revista “Forbes” în 2012: „Nabucco a fost întotdeauna mai mult decât o simplă conductă pentru a transporta gaz: a fost un proiect menit să demonstreze unitatea europeană împotriva manipulărilor grosolane ale petro-imperiului condus de Putin. O comedie a erorilor, jucată de nenumărate ori, a demonstrat în mod concludent incompetenţa şi neputinţa aproape comică a Uniunii Europene, chiar atunci când este vorba de chestiuni care se presupune a avea o importanţă strategică. Nabucco a fost conceput ca un proiect în care europenii eficienţi şi moderni le vor arăta ruşilor înapoiaţi cum se face treaba. În loc de o lecţie dată ruşilor, proiectul s-a dovedit o caricatură“.

Să tot fie o caricatură pentru analiştii de la “Forbes”, dar pentru România eşecul este usturător. Mizând totul pe Nabucco, România a refuzat să participe la construcţia conductei South Stream. Dacă ar fi trecut pe teritoriul României, lungimea conductei s-ar fi scurtat cu 50% şi ar fi scăzut preţurile gazului furnizat României de către Gazprom. “South Stream ar fi putut reprezenta „cel mai important tren care ar fi putut trece prin România şi care ne-ar fi pus înapoi pe harta Europei“, consideră analistul Valentin Vasilescu, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni. România a rămas însă pe peronul gării în vreme ce bulgarii, sârbii, ungurii, slovenii, austriecii, italienii, croaţii, macedonenii, grecii şi turcii s-au instalat în vagoanele South Stream-ului. În contul călătoriei, Gazprom oferă preţuri stabile la gaz cu un discount de 10%. Sunt şi alte avantaje. Construcţia porţiunii de conductă de pe teritoriul bulgăresc le va aduce vecinilor noştri venituri garantate de 3,1 miliarde (potrivit declaraţiilor făcute de ministrul bulgar al energiei, Dragomir Stoynev, din 31 octombrie 2013, la ceremonia de inaugurare a lucrărilor). Până la urmă, România va trebui să se pronunţe „în favoarea South Stream, pentru că altă alegere nu are“ socoteşte analistul azer Ilgar Velizade, citat de agenţia Regnum.

Nu are alegere?! O manipulare rusească! strigă la unison aceiaşi politicieni care au aplaudat proiectul Roşia Montană. Cum să rămână România de căruţă? Nici nu-şi dăduse Nabucco obştescul sfârşit, că negustorii de iluzii s-au năpustit să ne vândă „ulei de şarpe“ pentru vindecarea beteşugurilor energetice. Leacul miraculos, pretind negustorii, nu trebuie importat de la „duşmani“, căci îl avem noi înşine din belşug. Numele lui: gazul de şist. Este tot gaz natural, numai că se comportă puţin mai ciudat (de aici denumirea de gaz neconvenţional): stă îngropat la mare adâncime, la vreo doi kilometri sub terenurile agricole şi gospodăriile ţărăneşti, sub pânza freatică. Captiv în rocile de şist, nu vrea să iasă la suprafaţă decât forţat prin fracturare hidraulică. Cum tehnologia miraculoasă o deţin negustorii din Vestul Sălbatic, ei vor scoate gazul nostru din măruntaiele pământului şi tot ei or să ni-l vândă, la preţurile de pe piaţa mondială! Gazul va fi ieftin ca braga, aşa cum este în prezent în Statele Unite.

Ceea ce urmează, dragi cititori, nu veţi afla din pliantele şi prezentările în power point ale experţilor în comunicare. Și nici din gura celor care le permit negustorilor de aiurea să fractureze din teritoriul ţării oricâte hălci ar vrea.

Pentru a elibera gazul, rocile puţin poroase din zăcămintele de şist trebuie mai întâi „fracturate“ prin injectarea, la mare presiune, a unei cantităţi enorme de apă amestecată cu peste 500 de substanţe toxice şi poluante. Cantitatea colosală de apă otrăvită – cam 19 milioane de litri de apă sunt necesari pentru fracturarea unei singure sonde – revine într-o proporţie însemnată (între 30-70%) la suprafaţă, unde începe apoi odiseea depozitării şi tratării ei. Nu este vorba de ceva în genul apei reziduale menajere, ci de un cocteil de substanţe radioactive şi superpoluante, majoritatea ţinute secrete (din cauza adâncimii la care se foloseşte, apa reziduală de fracturare este contaminată radioactiv). Cum planul este ca România să fie împânzită cu sonde, la o rată de 5-6 sonde pe kilometrul pătrat, nu-i greu de imaginat câte bazine descoperite de colectare a lichidului rezidual toxic vor exista. Nu este deloc exclus ca, pentru a maximiza profitul, parte din lichidul rezidual să fie deversat, pe şest, direct în râurile sau pe ogoarele patriei. S-a întâmplat în SUA, de ce nu s-ar întâmpla în România, unde fracturiştii sunt, după toate evidenţele, deasupra oricărei legi ? Oricum, staţiile de tratare a apelor reziduale din România nu au capacitatea de a epura asemenea cocteiluri ucigaşe. Iar îngroparea lor în subsol (o metodă larg folosită) va polua mai devreme sau mai tîrziu straturile de apă freatică. Dacă la Roşia Montană proiectul minier va concentra cianura într-un imens lac otrăvit, exploatarea gazului de şist va dispersa o otravă, la fel de puternică, pe sute de kilometri pătraţi, afectând profund sănătatea a zeci sau chiar sute de mii de români, flora şi fauna sălbatică, terenurile agricole şi animalele domestice. Şi, mai ales, va lăsa o mare parte a României fără apă potabilă. (Acesta este doar unul dintre multiplele dezastre ecologice pe care le poate provoca fracturarea hidraulică.)

Gogoaşa „independenţei faţă de gazul rusesc“ nu oferă totuşi suport propagandistic suficient pentru a justifica un act de vandalism ecologic de asemenea proporţii. Pentru a anestezia complet opinia publică românească trebuia cultivată admiraţia necondiţionată faţă de mitul „revoluţiei gazelor de şist“ din SUA.

În esenţă, noul mit american se rezumă la câteva formulări şocante: 1) gazul de şist schimbă regula jocului; 2) datorită fracturării hidraulice SUA vor avea între o sută şi două sute de ani gaz ieftin şi abundent; 3) SUA au descoperit echivalentul în gaz a două Arabii Saudite; 4) SUA sunt pe cale să-şi câştige independenţa energetică; 5) revoluţia gazului de şist va produce o iminentă renaştere industrială. Repetate neîncetat, ca într-un ritual magic, aceste baliverne au menirea să anihileze orice critică raţională şi să incrimineze reacţiile naturale de respingere ale populaţiei. Prin bine cunoscutul procedeu copy-paste, propagandiştii din România au preluat lozincile americane şi le-au potrivit ca nuca în perete. Efectele sunt de-a dreptul rizibile: „România – viitorul Dubai al Europei?“ (Bogdan Chirieac), „100 de ani de industrie de gaze în România“ (revista Partener), „Valorificarea gazelelor ieftine neconvenţionale ar putea ajuta la reindustrializarea României“ (Iulian Fota, consilier prezidenţial pe probleme de securitate).

Mioritica „revoluţie a gazului de şist“ se anunţă a fi o glumă macabră, un act de sabordare a viitorului ţării, o ameninţare gravă la adresa democraţiei şi a drepturilor umane fundamentale: inviolabilitatea proprietăţii private, dreptul la apă curată şi hrană sănătoasă. Aşa cum esenţa criminală a comunismului nu poate fi înţeleasă fără o analiză a ceea ce s-a întâmplat în Rusia bolşevică, tot aşa nu vom realiza dimensiunile dezastrului ce ni se pregăteşte dacă nu ştim ce a însemnat în realitate „revoluţia gazului de şist“ din Statele Unite. Se impune, prin urmare, o dez-vrăjire a „miracolului american“.

Cei „o sută de ani de gaz natural“ din SUA sunt meniţi să umfle o nouă bulă, poate mai devastatoare decât cea imobiliară şi, în paralel, să ofere un colac de salvare uneia dintre cele mai murdare şi retrograde (la propriu şi la figurat) industrii ale lumii contemporane: industria hidrocarburilor neconvenţionale (gaz şi petrol de şist, nisipuri bituminoase).

Se pune întrebarea firească: cum au reuşit exagerările şi minciunile lobbyistilor şi altor susţinători ai acestei industrii să fie crezute de o mare parte a publicului american? Campaniile agresive de PR ne oferă un răspuns parţial. Altă explicaţie ne este dată de refuzul politicienilor, mass-mediei şi chiar al multor cetăţeni de rând de a accepta moartea visului american. „Revoluţia gazului de şist“ este paiul de care se agaţă cei care nu înţeleg că jocul s-a terminat. Supercomplexa civilizaţie americană, construită pe hidrocarburi ieftine şi abundente, se află în moarte clinică şi nici un remediu fantezist, precum ţiţeiul şi gazul de şist nu poate menţine status quo-ul. În cartea “Too much Magic: Wishful Thinking, Technology and the Fate of Nation” (Prea multă magie: speranţe deşarte, tehnologie şi soarta naţiunii), James Howard Kunstler scrie că „boom-ul gazului şi ţiţeiului de şist arată cât suntem de disperaţi noi, în economiile industriale, să continuăm modul de viaţă bazat pe combustibilii fosili şi câte alte resurse (oţel, investiţii de capital) suntem pregătiţi să cheltuim pe orice ne promite o posibilă prelungire a confortului nostru“. Chiar dacă „nu vrem să ne gândim la o asemenea situaţie“, remarcă acelaşi autor în articolul “Timpul închipuirilor”, „restrângerea permanentă a tehno-industrialismului este necesară deoarece principalul combustibil care alimentează motoarele sale e tot mai puţin şi mai scump, chiar prea scump pentru a menţine în stare de funcţionare infrastructura Statelor Unite“.

Au existat momente în ultimii 20 de ani când societatea americană, forţată de realităţile din sectorul energiei, a fost pe punctul de a recunoaşte adevărul despre combustibilii fosili. Pe la începutul anilor 2000, lucrurile au luat însă o întorsătură neaşteptată, care a exacerbat din nou iluziile şi speranţele false.

Scăderea îngrijorătoare a producţiei convenţionale de gaz natural şi creşterea dramatică a preţurilor la acest combustibil au fost principalii factori care au creat motivaţia necesară pentru aplicarea la scară comercială a fracturării hidraulice. A extrage gaz din zăcăminte de şist fusese considerat, până atunci, o întreprindere prea puţin atrăgătoare din punct de vedere comercial.

Iată cum descrie Richard Heinberg, în cartea “Ulei de şarpe”, începuturile „revoluţiei gazelor de şist“: „Companii mici şi mijlocii au împânzit zonele cu şisturi din Texas, Louisiana, Arkansas şi Pennsylvania, au luat bani cu împrumut, au încheiat contracte de închiriere a terenurilor şi într-o perioadă de timp scurtă au săpat zeci de mii de puţuri. Rezultatul a fost o bulă enormă produsă de noua producţie de gaz natural. Pe măsură ce furnizările de gaz creşteau, cititorii de prompter (care afişa textele oferite de industria extractivă) şi politicienii au început să trâmbiţeze perspectiva a «o sută de ani de gaz natural» care «vor schimba regula jocului»“.

„Revoluţia şisturilor“ este o „bonanza temporară“ (J. David Hugues), un fenomen tipic de „avânt şi prăbuşire“. S-ar fi fâsâit rapid, precum lichidul dintr-o cutie de Coca Cola la două minute după ce-ai deschis-o, dacă bula nu ar fi fost mereu alimentată de capitalul băncilor de investiţii şi de subvenţiile masive oferite fracturiştilor de către guvernul federal şi unele state americane. Ca nu cumva flacăra „revoluţiei“ să se stingă, firmelor de exploatare li s-au acordat importante derogări de la normele ecologice. Printr-un lobby intens şi un mic ajutor de la vicepreşedintele american Dick Cheney (fost preşedinte, înainte de campania electorală din anul 2000, al firmei Halliburton), exploatarea prin fracturare hidraulică a obţinut „derogarea Halliburton“ de la legea federală care veghează asupra calităţii apei de băut (Clean Water Act). Drept urmare, fracturiştii nu au mai fost obligaţi să dezvăluie substanţele toxice interzise pe care le folosesc. (Cum ar putea fi tratate în uzinele de epurare ale oraşelor nişte substanţe… secrete?)

Dar nu numai substanţele toxice folosite au rămas secrete. Investitorului naiv i s-a ascuns faptul că exploatarea gazelor de şist rămânea, în ansamblul ei, o afacere financiar neviabilă. Este adevărat că indivizi de teapa lui Aubrey McClendon, fostul preşedinte al companiei Chesapeake, s-au îmbogăţit, dar… atenţie! nu din vânzarea gazului ci din operaţiuni speculative adiacente, cum ar fi vânzarea contractelor de concesiune a terenurilor. În iunie 2012, la New York, Rex Tillerson, preşedintele ExxonMobil, a declarat în cadrul prestigiosului Consiliu pentru relaţii externe: „Ne dăm şi cămaşa de pe noi (ca să exploatăm gazul de şist). Nu câştigăm nici un ban. Suntem îndatoraţi până peste cap“¹.

Dacă afacerea gazelor de şist este o afacere comercială eşuată în SUA – care sunt cauzele acestui eşec? Două ar fi cauzele majore: una ţine de domeniul geologiei, cealaltă de sectorul financiar-bancar.

Exploatarea gazelor de şist suferă de sindromul Reginei Roşii (după o replică rămasă celebră a personajului Regina Roşie din “Alice în Ţara din Oglindă” de Lewis Carrol: „Trebuie să fugi cât poţi de mult ca să rămâi în acelaşi loc“). Fracturiştii sunt obligaţi să foreze într-un ritm frenetic un număr din ce în ce mai mare de sonde doar pentru a extrage aceeaşi cantitate de gaz. Rata declinului la sondele de şist este de 63-85% în primul an (faţă de 25-40% la gazul convenţional); cele mai productive sunt secătuite după 5-6 ani de exploatare (faţă de 20 de ani la gazul convenţional). În plus, vastele formaţiuni de şist s-au dovedit a fi sărace în „locuri dulci“ (sweet spots), zone unde sondele sunt într-adevăr productive. În ciuda freneticei „revoluţii a gazului de şist“, Statele Unite nu au putut să atingă nici pe departe vârful producţiei din anul 1973. Despre ce independenţă energetică vorbim?!

Sindromul Reginei Roşii a mărit dramatic costurile de forare şi operare pentru că i-a obligat pe fracturiştii să dea în exploatare un număr foarte mare de sonde – douăzeci de mii de sonde adiţionale într-o perioadă de zece ani (3-10 milioane dolari per sondă). Dar mai mult decât de geologie, ei au fost mânaţi de la spate de băncile de investiţii.

Să ne amintim ce a spus preşedintele lui ExxonMobil: „Suntem îndatoraţi până peste cap“. Băncile profită oricum de pe urma „revoluţiei gazului de şist“. În faza de avânt, prin vinderea acţiunilor la companiile supracotate la bursă iar în cea de spargere a bulei, când companiile se prăbuşesc, profită mai ales de pe urma fuziunilor şi achiziţiilor.

Adevărul, de puţini ştiut, este că Wall Street-ul a promovat bula gazului de şist. Într-un articol de investigaţie din “New York Times”(„După boom-ul gazului de şist“, 20 octombrie 2012), Clifford Krauss şi Eric Lipton au dezvăluit modul în care „finanţarea creatoare“ i-a forţat pe fracturişti să tot sape noi sonde chiar dacă fiecare nouă sondă însemna pentru ei o pierdere financiară: „Precum recenta bulă a creditului imobiliar, avântul şi prăbuşirea (boom and bust) din cadrul afacerilor cu gaz de şist este generat în mare parte de ingineriile financiare ale băncilor de investiţii precum Goldman Sachs, Barclays, Jefferies & Company“.

În raportul „Şistul şi Wall Street-ul: A fost orchestrată scăderea preţurilor la gazul natural?“², Deborah Rogers, fost consultant financiar pe Wall Street şi membru al Consiliului consultativ al Băncii Rezervelor Federale din Dallas între 2008 şi 2011, analizează aşa-numita „co-dependenţă“ toxică dintre marile bănci de investiţii şi operatorii de gaz şi petrol de şist. Rogers este de părere că supraproducţia de gaz a fost în mare parte orchestrată „pentru a atinge ţintele de producţie ale analiştilor financiari şi pentru a furniza banii cash necesari menţinerii poziţiilor imprudente ale operatorilor“. Când preţul gazului natural s-a prăbuşit, „Wall Street-ul a început să încheie tranzacţii prin care activele companiilor de gaz de şist aflate în dificultate au fost transferate marilor jucători ai industriei. La numai câteva luni, astfel de tranzacţii s-au dovedit a fi toxice, rezultatul fiind o renunţare masivă la activele de gaz de şist. În plus, băncile au avut un rol primordial în inventarea unor produse financiare complicate precum PVP-urile (volumetric production payments); în ciuda lipsei evidente de cunoştinţe solide ale multor investitori şi a riscurilor exploatărilor de şist, aceste produse au fost ulterior vândute unor investitori precum fondurile de pensii. Mai mult, contractele de concesionare au fost puse la un loc, incluzând în acelaşi „pachet“ zone fără rezerve certe, toate vândute într-un proces foarte asemănător celui prin care, înainte de 2007, instrumentele financiare de credit, garantate de fonduri de ipoteci (mortgage-backed securities) au fost vândute în baza unor active imobiliare îndoielnice“.

*

Majoritatea analiştilor independenţi consideră că, începând cu 2017, exploatarea gazelor de şist din SUA va intra într-un rapid şi ireversibil declin. „Revoluţia“ se va încheia probabil la fel de brusc precum a început. Dezastrul ecologic, social şi economic lăsat în urma ei este deja o altă poveste.

România, însă, pare nerăbdătoare să preia ştafeta eşecului american.

Sursa : cotidianul.ro

Lupta împotriva proiectului minier, propus de firma „canadiană” Gabriel Resources în Munţii Apuseni, şi pentru salvarea Roşiei Montane reprezintă un test de rezistenţă al poporului român împotriva arbitrariului şi miopiei deciziilor guvernelor ce au condus România în ultimii 20 de ani. Această luptă reprezintă un act de curaj, de bun-simţ şi de dragoste de ţară. În ciuda diverselor soluţii şi subterfugii propuse de firma Gabriel Resources şi de toate guvernele României din ultimii 15 ani – ultimul fiind proiectul de lege aprobat de guvernul Ponta la sfârşitul lunii august a.c. şi dezbătut în prezent de Comisia parlamentară specială pentru Roşia Montană -, românii spun NU!

Românii spun NU pentru ca înţeleg că proiectul va distruge galeriile daco-romane de la Alburnus Maior, un sit de valoare naţională şi universală care, conform experţilor români şi internaţionali, îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi înscris pe lista UNESCO de protejare a patrimoniului mondial.

Românii spun NU pentru că înţeleg daunele colaterale aduse mediului înconjurător, daunele aduse sănătăţii muncitorilor, dezintegrarea şi distrugerea comunităţilor (biserici, morminte, monumente, relaţii sociale), aflate în zona ce urmează să fie exploatată.

Românii spun NU pentru că înţeleg că aceste distrugeri fără precedent în istoria României sunt inevitabile, dacă exploatarea începe, deşi sunt negate sau minimalizate, reinterpretate în mod „pozitiv” prin campanii de relaţii publice, zeflemisite de cei care au interese în începerea şi derularea proiectului minier.

Datele vorbesc de la sine: 1346 hectare destinate exploatării, 2388 hectare perimetrul pentru care RMGC are licenţa, 300 hectare acoperite de lacul de decantare cu metale grele şi cianură, care va reprezenta un risc permanent pentru viaţa a peste 6.000 de persoane din zonele învecinate, 4 munţi dinamitaţi, 2064 de proprietăţi strămutate, 975 case distruse, dintre care 41 de patrimoniu, 7 biserici demolate, dinamitate sau acoperite de lacul de cianură, 11 cimitire strămutate, 12.000 de tone de cianură folosite anual , 204.000 tone în total (Sursa: Alburnus Maior); 257 milioane de tone de material stâncos dinamitat şi concasat, 350 de milioane de litrii de Diesel utilizat de camioanele şi echipamentele şantierului, care vor emite minimum 40 de milioane de kg de CO2 pe an şi tot atât de multe alte substanţe chimice considerate contaminatori toxici ai aerului (menţionăm că potrivit ultimului raport emis de OMS, pe 15 octombrie 2013, prima cauză a cancerului de plămâni este poluarea aerului, determinând 213,000 cazuri pe an în lume).

Şi tot acest iad pe pământ, pentru ce? Pentru un proiect de exploatare a unor resurse care, odată scoase din pământ nu se vor mai reface, aducând bugetului statului mizerabila sumă de $3,35/persoană/an în beneficii fiscale (dividende, redevenţe şi taxe) sau, dacă includem şi beneficiile economice (salariile şi plăţile furnizorilor români), $12/persoană/an pe o perioadă de 20 de ani.

Să vedem în continuare de unde provin aceste cifre.

Aspecte financiare ale proiectului Roşia Montană pentru România

Clauzele contractului privind procentul de redevenţe şi partajarea profiturilor dintre guvernul român şi Gabriel Resources au un impact asupra înţelepciunii financiare a acestui proiect.

Informaţiile furnizate de Gabriel Resources sau Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) conţin un număr de informaţii interesante. Aflam, printre altele, că:

■ Gabriel Resources va fi îndreptăţită să recupereze 100% din cheltuielile făcute înainte de începerea operaţiilor de exploatare a minereului şi înaintea oricărui dividend plătit acţionarilor firmei RMGC, incluzând guvernului român;

■ Aceste cheltuieli făcute de Gabriel Resources vor purta o dobândă de 4,25% pentru partea finanţată din capital propriu şi 4.50% pentru partea finanţată prin împrumut;

■ Ca urmare a acestor rambursări, guvernul României nu va primi nici un dividend de la RMGC până în anul 10 al derulării proiectului – dacă proiectul ar începe azi, primul dividend va fi primit de Romania în anul 2023!

■ Dacă şi când toate permisele vor fi fi fost obţinute şi toate contractele vor fi fost semnate, procentul redevenţelor va creste de la 4% la 6%, iar pachetul de acţiuni deţinut de stat, prin Minvest, de la 19,31% la 25%.

Cât va primi bugetul statului de la acest proiect şi când vor vedea românii culoarea acestor bani?

În primul rând, dacă proiectul ar începe astăzi, cel puţin 48 de luni (4 ani) vor fi necesare înainte ca aurul să fie produs. Apoi, pentru mai mulţi ani, toate fluxurile de cash libere(fluxurile monetare care rămân după plata tuturor cheltuielilor şi investiţiilor efectuate în fiecare an) vor fi folosite pentru rambursarea investiţiilor făcute de Gabriel Resources. Această sumă se va ridica la aproximativ 2,2 miliarde de dolari, cu o dobândă de 4,25%-4,50%, aplicată chiar de la începutul proiectului (incluzând şi cheltuielile făcute până în prezent).

Redevenţe

La un preţ al aurului de 1.200$/uncie, 4% redevenţe ar aduce bugetului statului 394 milioane de dolari pentru întregul proiect. La un procent de 6%, proiectul ar aduce 591 de milioane de dolari.

Dividende

Datorită rambursărilor menţionate mai sus, pe care Gabriel Resources şi le va face, guvernul României poate să aştepte dividende în calitate de acţionar abia în anul 10 al proiectului, adică în 2023, şi aceasta conform propriilor documente RMGC.

În momentul în care Consiliul de administraţie al RMGC (cine face parte din acest consiliu pare să fie o informaţie care nu este publică) declară un dividend, bugetul de stat ar primi 19.31% din suma de dividende declarată. Recent, s-a anunţat că acest procent ar putea fi mărit la 25%, atunci când toate permisele sunt obţinute şi contractele sunt semnate. Începând deci cu anul 10 al proiectului, la un preţ al aurului de 1.200$/uncia, guvernul României ar primi dividende în valoare de aproximativ 310 milioane de dolari pentru 19,31% din acţiuni sau400 milioane de dolari dacă procentul de acţiuni va creşte la 25%.

Impozit pe profit

La rata de impozit pe profit actuală, de 16%, şi asumând un preţ al aurului de 1.200$, cu redevenţe de 6% (redevenţele sunt considerate cheltuieli, pentru scopuri fiscale, deci sunt scăzute din preţ, astfel diminuându-se profitul firmei), guvernul ar colecta aproximativ 435 milioane de dolari în impozite pe profit din acest proiect, şi asta pentru întreaga perioadă de derulare a proiectului.

Totalul beneficiilor fiscale

Asumând că procentul de redevenţe ar creste de la 4% la 6% şi că pachetul de acţiuni al guvernului roman (prin intermediul firmei Minvest, întreprindere de stat), este mărit de la 19,31% la 25%, beneficiile fiscale ale României din acest proiect devastator s-ar ridica la 1,426 miliarde de dolari pentru întreaga perioadă de 20 de ani a proiectului (redevenţe – 591 milioane, dividende – 400 milioane, impozite pe profit – 435 milioane).

Punând această cifră în perspectivă, beneficiile fiscale directe la bugetul statului, provenind din exploatarea minei de aur de la Roşia Montană, se ridică la un beneficiu de 3,35$/an, de persoană.

Gabriel Resources şi RMGC estimează beneficiile fiscale la 2,1 miliarde de dolari prin adăugarea efectelor indirecte ale proiectului, şi anume taxele plătite guvernului de către furnizorii şi salariaţii firmei.

Beneficii directe, indirecte şi induse

Gabriel Resources si RMGC informează pe cine vrea să asculte că, la un preţ al aurului de 1,200$/uncia, proiectul va aduce beneficii totale (fiscale şi economice directe) de 5,1 miliarde de dolari economiei româneşti. Cum?

La beneficiile fiscale estimate de ei, de 2,1 miliarde, se adaugă 3 miliarde de dolari care reprezintă salariile angajaţilor şi plata furnizorilor români. Prin aplicarea apoi a ceea ce în ştiinţele economice se numeşte „multiplicator economic”, se ajunge la suma de 24 de miliarde de dolari în beneficii economice directe, indirecte şi induse, aduse de proiect la Produsul Intern Brut (PIB) al României, pe perioada celor 20 de ani. Altfel spus, pe scurt, cele 24 de miliarde contribuţie la PIB vor veni ca rezultat al banilor ce vor fi cheltuiţi de salariaţii şi furnizorii RMGC în bunuri, servicii, angajări de personal, etc.

Acest multiplicator economic şi beneficiile economice care rezultă sunt vehiculate în mod curent de cei care se ocupă cu lobbying-ul şi relaţiile publice în favoarea unui proiect sau a unei subvenţii de stat, respinse cu vehemenţă de populaţie.

Acest tip de estimări suferă de numeroase aproximaţii, ipoteze şi „ghicit în cafea”. Iar ca ele să fie luate în serios ar trebui să includă şi costurile indirecte şi induse ale unor decizii legate de proiect.

De exemplu, proiectul prevede angajarea a circa 2.337 persoane pentru faza de construcţie (primii 4 ani) şi apoi a 881 persoane pentru perioada de exploatare (16 ani). Presupunând că cei 881 angajaţi vor fi selecţionaţi din rândul celor 2.337 din faza de construcţie, aceasta va lăsa totuşi circa 1.500 oameni fără lucru la RMCG, după 4 ani. Nu ar trebui ca efectele negative, indirecte şi induse ale acestor concedieri să fie incluse în estimările contribuţiei proiectului la PIB? N-ar trebui ca eventualele costuri cu sănătatea, induse de poluarea intensă a aerului de către camioanele şi echipamentele şantierului (ce folosesc gaz Diesel), de expunerea la cianură şi la poluarea sonoră, să fie incluse în estimări? Nu ar trebui ca o alternativă economică a regiunii, care va trebui să fie abandonată din cauza proiectului, să fie inclusă în costurile de oportunitate ale proiectului?

Concluzie

Unui proiect cu consecinţe potenţial devastatoare asupra mediului, peisajului şi patrimoniului cultural şi spiritual al României nu ar trebui să i se dea undă verde pe baze strict utilitare. Chiar din această perspectivă şi chiar când se acceptă ca bază de discuţie cifra favorabilă de 5,1 miliarde de dolari propusă de Gabriel Resources şi RMGC, la nivel macroeconomic, beneficiile fiscale şi economice pentru România nu reprezintă decât suma derizorie de 225$/persoană timp de 20 de ani, adică 12$ /an pentru fiecare român. Iar acest lucru presupune că preţul aurului va rămâne la 1,200$/uncia sau mai mult. Imaginaţi-vă ironia de a fi dat undă verde acestui proiect, lăsând RMGC să devasteze mediul, patrimoniul cultural şi economia locală a regiunii, iar apoi preţul aurului să scadă sub 800$ în anul 5 sau 6 al proiectului, posibilitate nu puţin probabilă. RMGC nu ar putea plăti atunci dividende şi redevenţele vor fi reduse cu cel puţin o treime, aceeaşi soartă având-o şi taxele.

Dacă preţul aurului ar scădea şi mai mult, nu este neobişnuit ca o companie minieră să-şi închidă porţile şi să oprească exploatarea. şi cum în cazul RMGC pentru fondul de re-ecologizare promis, de 146 milioane de dolari, 110 milioane vor fi vărsate numai începând cu anul 10 al proiectului, iar dintre acestea 84 de milioane numai după încheierea definitivă a exploatării, de unde se vor lua banii de re-ecologizare în caz că mina este închisă înainte?

Ce ruşine să-ţi distrugi natura şi patrimoniul cultural pentru atât de puţin!

Sursa :cotidianul.ro

Mihaela Fîrşirotu, Ph.D Universitatea McGill, este profesoară de Strategia Afacerilor (Strategic Management) la UQAM, École des sciences de la gestion.

Această analiză foloseşte date din următoarele surse:

Motto: „Libertatea pierdută se poate recuceri, dar naţiunea distrusă nu se mai poate reface” (Nicolae Bălcescu)

Misiunea guvernanţilor noştri din 22 decembrie 1989 încoace este să nu vedem şi să nu ştim cine ne înfige cuţitul în spate şi, apoi, noi înşine, cu entuziasm, să ne punem ştreangul la gât şi să tragem funia pentru sinucidere.

Suveranitatea României este limitată şi este controlată.

Din punct de vedere intern, riscul este să pierdem identitatea naţională. Riscul este să fim reduşi la statut de simplă populaţie. Riscul este ca alta să fie clasa conducătoare-exploatatoare şi noi, românii, să fim doar salariaţi şi în final salahori, servitori, prostituate, handicapaţi şi cerşetori.

Naţiunile sunt fiinţe vii, colective, care înaintează pe albia istoriei şi, ca orice fiinţă vie, pot trăi sau pot muri. Naţiunile existăşi trăiesc mulţumită a trei factori: limba proprie, tezaurul tradiţiilor strămoşeşti şi valoarea elitei.

Destinul României este şi va fi voinţa celor care vor fi proprietarii pământului şi patronii industriei, comerţului şi băncilor. Aici este marele risc.

Cine e minoritatea care stăpâneşte şi exploatează? Sunt membrii Partidului Comunist şi ofiţerii Securităţii de Stat. Partidul Comunist şi Securitatea de Stat sunt marii profitori şi singurii profitori ai monstruozităţii cu numele de comunism. Comunismul aplicat de plutocraţi nu este altceva şi este foarte apropiat de comunismul aplicat de proletarii care şi-au început cariera cu numele de bolşevici. Soluţia problemei nu sunt nici extremismul de stânga al bolşevicilor şi nici extremismul de dreapta al plutocraţilor care se aduc unul pe altul prin inevitabilele abuzuri. Antidotul comunismului şi soluţia libertăţii este Democraţia socială a naţiunii.

România trăieşte prin Dumnezeu şi puterea Adevărului.

Puterea Adevărului se hrăneşte prin schimbări care trebuie făcute: reforma clasei politice prin legea lustraţiei; optimizarea formei de guvernământ; predarea puterii elitei recunoscute de popor prin meritul faptelor din trecut şi utilitatea proiectelor de viitor, deoarece vitalitatea este dată de inventivitate; reformatare economică; demnitate naţionalăîn context social; România demnăşi înţeleaptă prin unirea cu Basarabia.

Lucrurile nu sunt definitiv pierdute în România. Încă mai există voinţa de cunoaştere. Încă mai există voinţa de continuare. Încă mai există voinţa de luptă. Cunoaşterea Adevărului, continuarea în Istorie şi victoria asupra duşmanilor sunt Marele Război pe care îl aşteaptă România şi pe care îl vor purta românii.

Democraţia cere organizare iar soluţia există. Soluţia aceasta este simplăşi se bazează pe: selecţionarea elitei; completarea cu naţionalismul; înaintarea la aristo-democraţie. Democraţia trebuie puternic organizatăşi inteligent dirijată. Ea este garanţia continuării în istorie şi matca dezvoltării continue.

Ultima speranţă este în credibilitatea celor care nu se văd şi nu se aud, dar se gândesc şi se aşteaptă.

Trebuie dezvoltată tripla abilitate: să mobilizezi cu proiecte viitoare, să realizezi acţionând prin alţii cât mai mult şi să cumperi plătind din buzunarul altora.

Nu poate fi ucisă România! Din subsolul societăţii şi din lumea interlopă mereu apar trădători cu mască de politicieni şi cu afişul de guvernanţi, care ne înfig pumnalul în spate şi ne duc la pieire din proprie vinovăţie.

Ne obligă să nu părăsim România, ne obligă la vigilenţăşi curaj, ne obligă la luptăşi victorie, ne obligă la viitorul depăşind trecutul. La ce ne obligăîn plus vor afla duşmanii atunci când li se vor smulge armele din mâini pentru a le înfige în propriile lor hoituri.

Patria e scopul. Noi, oamenii, suntem în serviciul ei. Deci convingerile noastre şi politica noastră sunt subordonate interesului naţional.

România este o permanentă pradă de jefuit: nu pentru că aşa e soarta noastră de la destin, ci pentru că toleranţa înseamnă stimulare şi încurajare şi pentru că hoţii, jefuitorii şi tâlharii din exterior mereu găsesc în interior complici la hoţie, jefuire şi tâlhărie.

Puţinul bine care se face în România de după 1989 vine în întregime la cererea sau cu recomandarea din Occident, iar toate relele care se petrec aici la noi sunt toate produsul autohtonilor şi atotputernicilor locali.

Aşa cum este înţeleasăşi aşa cum este practicată democraţia în România, sunt favorizate forţele centrifuge dizolvante şi continuă a fi prigonite şi împiedicate forţele centripete creatoare ale României în Istorie. Forţa poporului român sunt răbdarea şi speranţa.

Ni se atrage atenţia căîn experienţa social-politică aflată în curs de aplicare e mare risc de dispariţie a României prin marea minciună numită regionalizare.

Cine sunt paraziţii sociali care impun această minciună? Paraziţii sociali sunt guvernanţii cu unică preocupare de îmbogăţire personală; funcţionarii de stat cu indiferenţă la obligaţiile de serviciu şi speculanţii din lumea interlopă. Aceste trei categorii nu asociale, ci antisociale au dreptul de hegemonie diriguitoare în actuala societate românească.

Cei care ne guvernează sunt primii noştri duşmani. Peştele de la cap se împute. Trădarea începe de sus şi se propagă în jos.

Situaţia din prezent ne arată că cea mai proastă poziţie în politică este de om care nu ştie ce vrea. Adică lipsă de scop şi de direcţie şi o instabilitate generatoare de neîncredere, nesiguranţăşi periculozitate. Pe aceşti oameni nimeni nu-i urmează pentru că nu pot duce decât la efort inutil sau catastrofă sigură. Naţiunile şi statele au nevoie de conducere care ştie ce vrea, care are decizie şi care oferă siguranţă.

Libertatea implică drepturi şi aduce obligaţii. Cu cât urci în ierarhie, cu atât devin mai de cenzurate drepturile şi mai exigente obligaţiile. Dictatorii şi tiranii o duşmănesc şi sub constrângere acordă libertăţi, şi nu Libertatea.

Această asistolie socială a Naţiunii Române este comanda venită din străinătate şi executată slugarnic de aparatul de stat plătit cu toleranţă la corupţie şi de Serviciul Român de Informaţii plătit cu plăcerea de a distruge. Miniştrii din guvern nu pot fi acuzaţi pentru căşi-au asigurat legal plata: comisionul de 2% la tot ce vând străinilor sub numele de privatizare.

Trebuie să impunem Naţiunea ca scop şi democraţia ca mijloc, deoarece „libertatea pierdută se poate recuceri, dar naţiunea distrusă nu se mai poate reface” (N. Bălcescu).

Cele trei generaţii de români de pe parcursul secolului XXI au răspunderea de a nu lăsa să se destrame statul naţional unitar România şi au misiunea de a asimila finanţele, cibernetica şi electronica pentru a supravieţui istoric în faţa globalismului mondialist.

Ierarhia pe viitor va trebui se fie stabilită 50% după criteriul meritelor din trecut şi 50% după criteriul utilităţii în viitor.

Singuri să ne facem exponenţii ţării şi viitorul să-l construim cu repliere şi adaptare la ce nu poate fi schimbat şi cu străduinţăşi inteligenţă la ce poate fi optimizat.

N-avem cultul unic al prezentului. Considerăm prezentul cu obligaţia de a nu dezminţi trecutul şi în plus cu obligaţia de a proteja viitorul.

Axa viitorului nu suntem noi, cei vii, care mergem înainte, ci sunt cei care se vor naşte şi care vor veni dacă sunt în continuarea celor construite de cei din trecut cu glorie şi de noi, cei din prezent, cu modestie.  Sursa :cotidianul.ro

Cátre,

Procurorul General al României

Subsemnatul Cozmuţa Gheorghe, Preşedintele Asociaţiei Proprietarilor de Páduri, Páşuni şi Terenuri Agricole din Ardeal, Persoane Fizice şi Juridice, Filiala Maramureş, prin prezenta petiţie formulez

PLANGERE PENALA

Impotriva Parlamentului României pentru urmátoarele infracţiuni:

1. Incálcarea gravá a Constituţiei României în procesul de legiferare;

2. Constituirea de grupuri infracţionale pentru susţinerea acestor infracţiuni şi pentru aplicarea abuzivá a legislaţiei în vigoare;

Folosind pretexte ca: Lichidarea moştenirii comuniste, Reformá, Privatizare, Retehnologizare, Integrare în UE, Statul este cel mai prost administrator, Industria României este un morman de fiare vechi, Parlamentele post decembriste şi-au propus în realitate, în mod deliberat şi premeditat distrugerea prin toate mijloacele a tuturor sectoarelor vieţii social – economice a României. Aceastá politicá antiromâneascá a fost conceputá şi urmáritá cu o perseverenţá diabolicá, cu ţinte precise în timp, indiferent de putere de cátre coordonatorii ei, care au cumpárat susţinerea întregii clase politice prin avantajele materiale oferite.

Intrega legislaţie a proprietáţii, prin care s-a lichidat economia României s-a emis prin încálcarea gravá a Constituţiei, art. 44, 46, 1 alin. (4), (dreptul la proprietate, la moştenire, unitatea poporului Român), clasa politicá fiind mandatatá de cátre cetáţeni sá administreze bunurile comune ale acestora, nu sá le distrugá ori sá le vândá la oricine (mai ales la stráini) numai ca sá nu rámâná nimic Românilor., aşa cum au fácut. Pentru susţinerea acestor infracţiuni a fost atras şi Guvernul şi Curtea Constituţionalá care a avizat favorabil aceastá legislaţie vizibil neconstituţionalá.

In sectorul agricol ţinta a fost falimentarea acestei ramuri importante a economiei pentru determinarea Táranilor Români sá-şi vândá pámânturile la stráini (Cetáţenii Români a cáror putere de cumpárare redusá deliberat fiind eliminaţi din start din aceastá competiţie), în timp ce alte tári (Ungaria, Germania, Olanda) au interzis prin lege vânzarea terenurilor agricole. Aceste infracţiuni au fost realizate prin legislaţia funciará începând cu Legea nr. 18/1991, pâná la proiectul de lege privind vânzarea pámânturilor cátre stráini, neintrodus în Parlament pentru dezbatere în luna august cum era planificat pentru a nu atrage atenţia cu privire la aceastá crimá împotriva Poporului Român întrucât au gásit metode subterane prin care pámântul se vinde în prezent stráinilor (ca persoane juridice) punându-ne în faţa faptului împlinit, practicá uzualá a clasei politice în acţiunea de distrugere a României.

In baza Legii nr.18/1991 art. 14 ”reconstituirea se face pe sole stabilite de Comisie” Táranii Români, în loc sá-şi preia terenul unde l-au avut, conform art. 44 din Constituţie (dreptul la proprietate) au fost obligaţi sá-şi solicite acest drept la Comisiile de Fond Funciar (când intrarea în CAP nu a anulat acest drept) pe alt amplasament, anulându-se tacit actele de proprietate în baza carora s-au înscris în CAP, regimul de carte funciará în Transilvania, sá-şi reîntabuleze terenurile, ceea ce a creat haos în sistemul de CF.

Prin aplicarea acestui articol întreaga legislaţie emisá ulterior este neconstituţionalá. Legea nr.18/1991 art. 33 şi 44, Legea nr. 169/1996, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 246/2005 art. 22 şi 29, Legea nr. 160/2010 s-au emis pentru deposedarea ilegalá a populaţiei rurale de cca 4 milioane ha páduri, páşuni şi terenuri agricole, proprietáţi comune venite din negura timpului sau atribuite în baza Reformelor Agrare din 1890, 1908 de Regimul Austro-Ungar şi în baza Reformei Agrare din 1921 art. 17, 24, 32 pentru care Comunitáţile Locale deţin acte de proprietate şi atribuirea acestor terenuri Unitáţilor Administrativ-Teritoriale (UAT) sau puse la dispoziţia Comisiilor Locale (a clientelei politice) care le administreazá ca pe averea nimánui.

Terenurile rámase sunt puse la dispoziţia deposedaţilor de Regimul Comunist (tot lege neconstituţionalá), prin aceasta anulându-se tacit (premeditat) principalele prevederi ale acestor legi de împroprietárire, creându-se condiţii ca urmaşii foştilor proprietari (care şi-au primit plata pentru aceste terenuri de la împroprietáriţi) sá le revendice de la UAT (Suncuiuş, Nadiş, Valea Mare) care nu-şi pot dovedi dreptul de proprietate întrucât UAT nedeţinând niciodatá terenuri în proprietate, nu erau îndreptáţite la restituiri.

Legea nr. 400/2002 finalizatá cu Decizia nr. 603/2008 a Curţii Constituţionale s-au emis pentru muşamalizarea abuzurilor prin care pádurile comunale foste gránicereşti (atribuite locuitorilor satelor conform Legii nr. XVIII/1890 de regimul Austro-Ungar) au fost atribuite ilegal UAT cu sprijinul politicienilor din zoná. In realizarea acestor infracţiuni grosolane Parlamentul României a constituit un grup infracţional cu Primaria Márişel, Comisiile Locale Márişel şi Judeţene Bistriţa, Judecátoria Vatra Dornei, Avocatul Poporului, Curtea Constituţionalá, Guvernul României, instituţii (formate din jurişti) care n-au sesizat (aşa au primit ordine de la Parlament) cá excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 400/2002 invocatá de Primária Márişel este formulatá intenţionat greşit, fiind în contradicţie cu prevederile Legii nr.1/2000 şi a Legii nr. 400/2002 pe care o contestá. Solicitárile legitime ale comunitáţilor locale (a comunelor, comunelor politice, termeni utilizaţi alternativ cu acest înţeles de Legea pentru Reforma Agrará şi preluaţi de Legea nr. 1/2000 art. 26 alin. 1) pentru aceste terenuri au fost respinse de justiţie (instituţie remuneratá în dispreţ fatá de cetáţenii României ca şi toate instituţiile aservite acesti politici antiromâneşti) chiar dacá şi-au dovedit (cu acte de proprietate, CF-uri, dovada pláţii acestor terenuri) fárá echivoc dreptul de proprietate, în baza dispoziţiilor date de Autoritatea Naţionalá pentru Restituirea Proprietáţilor (instituţie aflatá în subordinea Primului Ministru).

Ordonanţa de urgenţá nr. 34/23.04.2013 (Legea pajisţilor) este neconstituţionalá întrucât proprietarii actuali ai acestor terenuri (UAT) le deţin ilegal. Fárâmiţarea tarlalelor în parcele în baza Legilor Fondului Funciar (contrar recomandárilor specialiştilor din ţará sau stráinátate), trecerea de la agricultura industrialá la cea de subzistenţá, s-a fácut pentru facilitatea vânzárii pámântului României la stráini. Se estimeazá cá în viitori ani peste 70% din suprafaţa României va fi vândutá. Dacá în domeniul industrial nimic nu se mai poate redresa, toatá industria fiind distrusá, în domeniul funciar, pentru intrarea în legalitate se impune anularea întregii legislaţii neconstituţionale şi emiterea unei noi legislaţii pe baze constituţionale.

Toate petiţiile Asociaţiei pentru respectarea Legii Fundamentale au fost tratate cu dispreţ. Este evidentá coordonarea în timp, indiferent de putere a acţiunilor antiromâneşti fárá ca pe autorii acestor abuzuri sá-i intereseze cá discrediteazá şi compromit instituţiile de bazá ale Statului Român.

3. Invrájbirea populaţiei României şi dispersarea maselor compacte de Cetáţeni Români (a muncitorilor din marile intreprinderi, lichidarea Comunitáţilor Locale prin deposedarea de proprietáţile care îi uneau) s-a realizat în baza acestei legislaţii (prin încálcarea articolului 1 alin. 4 din Constituţie) pentru a elimina orice formá organizatá care se putea opune acestei politici.

4. Inglobarea fárá mandat în datorii a generaţiilor viitoare (care nu beneficiazá în nici un fel de aceşti bani), bani cu care îşi subvenţioneazá susţinarii acestei politici criminale. Ne mint cá preţul plátit firmei Bechtel (de 4 ori mai mare ca în alte tári) se datoreazá lobby-ului fácut de aceastá firmá pentru integrarea în NATO. Fals, aceastá firmá cu reputaţie internaţionalá nu-şi permite aşa ceva, de aceea a şi plecat din România. Diferenţa de 75% şi-a însuşit-o clasa politicá, aceast procent însuşindu-l de altfel din toţi banii împrumutaţi.

Pentru rambursarea datoriei externe Statul Român ar trebui sá pláteascá cu clasa politicá, cu averile lor colosale cu tot, obţinute fraudulos.

5. Ignorarea voinţei Poporului Român exprimatá la Referendum privind Parlamentul unicameral cu 300 membri (care conform art. 90 din Constituţie este lege) s-a fácut pentru rásplátirea susţinátorilor acestei politici antiromâneşti.

Prin deposedarea de bunurile materiale, vinderea pámânturilor şi bogáţiilor ţárii la stráini în baza legilor neconstituţionale, potenţialul economic al României şi veniturile tuturor categoriilor sociale (inclusiv ale pensionarilor) s-au diminuat cu cel puţin 50%, motiv pentru care vá solicitám analizarea afirmaţiilor noastre şi sancţionarea coordonatorilor acestor infracţiuni.

BAIA MARE

05.10.2013

Preşedinte

Cozmuţa Gheorghe

Sursa: cotidianul.ro

Manifestanţii scandează, printre altele, “Uniţi, salvăm Roşia Montană!” şi au pancarte şi bannere cu mesaje ce vizează şi exploatarea gazelor de şist, pe care nu o doresc.

Câteva dintre mesajele lor: “Nu ne lăsăm amăgiţi. Respingerea legii este doar punctul 1″, “Stop hoţiei!”, ”Program de guvernare: 1. cianurare, 2. fracturare, 3. poluare, 4. defrişare, 5. coabitare”, “România, spune nu fracturării hidraulice”, “Nu vreau să spun copilului meu că cea mai mare resursă naturală a României este prostia, urmată de indiferenţă”.

Câţiva protestatari au pancarte cu poza Regelui Mihai. Un manifestant a declarat pentru HotNews.ro că salută poziţia Casei Regale, care a spus că zona Roşia Montană ar trebui prezervată. Conform sursei citate, un alt protestatar a spus la microfon că “tovarăşul Iliescu ar fi în stare să cheme minerii de la Roşia Montană”.

Pe pagina de Facebook “UNIŢI SALVĂM”, se menţionează că protestele în stradă faţă de proiectul de la Roşia Montană vor continua până în momentul în care:

- Parlamentul, prin Senat și Camera Deputaților, va vota respingerea proiectului de lege;
- Guvernul va respinge în procedură de urgență prin hotărâre de guvern acordul de mediu;
- Roșia Montană va fi inclusă pe lista tentativa a României pentru UNESCO;
- Cianura va fi interzisă prin lege în activitățile miniere din România;
- Cei patru iniţiatori ai acestui proiect de lege: ministrul marilor proiecte (Dan Şova), cel al mediului (Rovana Plumb), cel al culturii (Daniel Barbu) şi directorul ANRM (Gheorghe Duţu) vor fi demiși.

Asociaţia Alburnus Maior, care se opune proiectului, afirmă într-un comunicat transmis luni că mesaje de solidaritate au venit din toată lumea, din China până în Canada şi de la Gura Portiţei până la Bruxelles. Peste 15.000 de oameni la Bucureşti şi peste 10.000 de oameni la Cluj au cerut în stradă respingerea de către parlamentari a legii speciale de distrugere a Roşiei Montane, interzicerea cianurii şi includerea localităţii pe lista tentativă a României pentru UNESCO.

“Presa internaţională a acoperit pe larg subiectul mobilizării de , numind evenimentele ‘toamna românească’, apreciind caracterul paşnic al manifestărilor ce se înscriu alături de primăvara arabă şi vara turcească în lista protestelor importante ale lumii. Observăm cu regret, însă, cum o mare parte a presei româneşti continuă politica favorabilă companiei miniere de a ignora sau trata minimal protestele, transmiţând doar mesajele agreate de aceasta. Schema de comunicare este pusă în practică şi de posturile naţionale de televiziune ce preferă să transmită publicitatea companiei în timp ce la porţile instituţiei mii de oameni scandau vineri seara “presa română, plină de minciună”.

La protestele de din Cluj-Napoca au participat alături de miile de oameni şi localnici din Roşia Montană ce au transmis atât celor prezenţi, cât şi autorităţilor, dorinţa lor fermă de a-şi apăra dreptul la proprietate şi convingerea ca nimeni nu va reuşi, nici măcar cu forţa, să îi scoată din casele lor. Eugen David, preşedintele Alburnus Maior a atras atenţia manifestanţilor că foarte puţin din ce văd la televizor reflectă realitatea şi că nici o instituţie media nu a răspuns cerinţei Alburnus Maior de a avea o dezbatere cu reprezentanţi ai autorităţilor. Televiziunile, multe dintre ele aflate sub contract de publicitate cu compania minieră, insistă ca dezbaterile să aibă ca invitaţi angajaţi ai companiei sau organizaţii satelit ale acesteia, alături de opozanţi ai proiectului minier. Au fost şi cazuri în care, la acest tip de emisiuni, au fost prezentaţi drept opozanţi ai proiectului minier persoane chiar şi din mediul politic ce nu sunt suficient de bine informate asupra subiectului şi care nu transmit punctul de vedere al campaniei.

Dorinţa localnicilor din Roşia Montană ce se opun proiectului minier şi doresc dezvoltarea durabilă a localităţii este ca dezbaterile ce au loc pe tema Roşiei Montane să îi aibă ca invitaţi pe cei abilitaţi să transmită mesajul campaniei Salvaţi Roşia Montană, alături de reprezentanţi ai statului, actori cu rol de decizie în avizarea legii şi proiectului minier. Totodată, Eugen David a transmis tuturor celor ce vor să sprijine campania să nu cadă în capcana de comunicare a presei aservite intereselor companiei şi să nu participe la emisiuni pe tema Roşiei Montane alături de reprezentanţi ai companiei. Sunt mai multe autorităţi ce trebuie să răspundă în faţa cetăţenilor începând cu ministrul mediului şi terminând cu cel al marilor proiecte. Rovana Plumb trebuie să răspundă dezinformărilor sale conform cărora proiectul de minerit ar fi unul nou şi de data aceasta bun, deşi nu a fost schimbat nimic notabil la standardele de mediu. În continuare nici una din observaţiile depuse de specialişti în cadrul dezbaterilor publice de acum şase ani nu a primit un răspuns documentat şi nu a generat nici o modificare la nivelul proiectului. Ministrul Dan şova trebuie să răspundă cum poate fi de utilitate naţională o creştere nesemnificativă a participaţiei statului la un proiect ce foloseşte 240.000 de tone de cianură şi pentru care statul îşi cedează suveranitatea unei companii private străine.

Pagina de Facebook Rosia Montana in UNESCO World Heritage, alături de multiple altele din mediile de socializare, anunţă o nouă mobilizare generală pentru data de 15 septembrie. Preşedintele Alburnus Maior, Eugen David alături de numeroşi localnici ce doresc să îşi continue viaţa în Roşia Montană şi-au anunţat prezenţa la manifestările din Bucureşti de duminica viitoare. “Toţi cei ce sunt în stradă şi cer salvarea Roşiei Montane sunt cetăţeni de onoare ai localităţii noastre. Roşia Montană este inima României”, a declarat la Cluj-Napoca Eugen David, preşedintele asociaţiei Alburnus Maior.

Asociaţia Alburnus Maior cere respingerea printr-un vot deschis a legii speciale de distrugere a Roşiei Montane de către parlamentari şi invită toţi cetăţenii români să îşi contacteze reprezentanţii din Parlament pentru a le cere respingerea proiectului legislativ. Legea a ajuns deja la Senat din data de 3 septembrie 2013 pentru dezbatere şi are numărul de înregistrare B560. Legea încalcă prevederi ale constituţiei, drepturile omului, principiul separării puterilor în stat şi suveranitatea justiţiei.

Protestele în stradă vor continua până în momentul în care:

- Parlamentul, prin Senat şi Camera Deputaţilor, va vota respingerea proiectului de lege;
- Guvernul va respinge în procedură de urgenţă prin hotărâre de guvern acordul de mediu;
- Roşia Montană va fi inclusă pe lista tentativa a României pentru UNESCO;
- Cianura va fi interzisă prin lege în activităţile miniere din România;
- Cei patru iniţiatori ai acestui proiect de lege: ministrul marilor proiecte (Dan Şova), cel al mediului (Rovana Plumb), cel al culturii (Daniel Barbu) şi directorul ANRM (Gheorghe Duţu) vor fi demişi”, se mai spune în comunicatul asociaţiei.

Sursa: cotidianul.ro

Militanta anticrestina pentru o “Romanie murdara“, Tatiana Alina Mungiu Pipidi, contestatoare vehementa a proiectului Rosia Montana, a primit numai dintr-un singur fond de “premiere” administrat si de fundatia miliardarului George Soros, suma de 345.000 USD (dovezi aici, aici, aici si aici).  Terra Millenium III, un alt ONG pasionat de salvarea Rosiei Montane, a primit 280.000 USD (aici, aici si aici). Mircea Toma si ai lui au primit doar vreo 120.000 USD din acest fond (aici, aici si aici).  Cristian Pirvulescu cu Pro Democratia si APADOR CH, organizatii si anticrestine si “ecologiste”, au primit mai multe sute de mii de dolari pentru diverse proiecte fanteziste (aici, aici, aici, aici, aici, aici si aici). Centrul pentru Jurnalism “Independent”, ONG care militeaza pentru eliminarea religiei din scoli si pentru o “Romanie curata”, a primit si ea, prin manutele Ioanei Avadani, cateva sute de mii de dolari (aici, aici si aici). Un alt ONG de mucava, “CeRe“, dar prezent prin doi postaci in Piata Universitatii, pentru “salvarea Rosiei Montane”, a primit pentru “participare publica” vreo 125.000 USD. Macar au fost corecti: au cerut bani pentru “participare publica”, participa la demonstratii (aici si aici)! Militia Spirituala, organizatie extremista de stanga, declarat anticrestina, agitatoare in Piata Universitatii si infiltrata in organul guvernamental “post-anticomunist” IICCMER al lui Marius Oprea si Vladimir Tismaneanu, a primit, si ea, 105.000 USD de la “Soros Fund” (aici si aici). Mai exista si o lista de burse, cu dedicatie pentru minoritari “secui” si “romi”, mai putin consistenta. Adunarile le puteti face singuri aici, la CEETrust.org – Grant-uri Romania. Evident, aceasta este numai una dintre surse. Cei numiti mai sus au zeci de alte surse similare de finantare, dintre care majoritatea firelor duc tot la miliardarul George Soros. Cand o afacere ca Rosia Montana promite un castig de peste 10 miliarde de euro, ce mai conteaza cateva milioane aruncate in ograda de oratanii “civile”? Mai ales cand acestea contribuie si la distrugerea unei natiuni, din temelii.

Dar cine este George Soros si pentru cine lucreaza el, de fapt? Ne putem intreba cum un fost colaborator al SS-ului si Gestapo-ului in Ungaria horthysta – evreu pe deasupra -, cel mai probabil preluat apoi de NKVD dupa modelul Dionis Patapievici, a ajuns miliardar in “lumea capitalului”? Desigur. Tot asa cum nu putem sa nu observam ca toate operatiunile lui in zona “societatii civile” au servit si s-au cuplat pe interesele Rusiei, continuatoarea directiilor geopolitice ale URSS dar si ale lui Petru cel Mare, cat si, evident, a metodelor distructive “ex-sovietice”, pentru intarirea propriului imperiu. In acest spatiu, si nu numai.

Mihai Tociu (foto sus), cunoscut militant civic de dreapta, a scris o analiza pe aceasta tema: De ce Soroș le-a dat ”ecologiștilor” Roșia Montană.

Valentin Mandrasescu, pseudonimul ales de redactia Vocea Rusiei pentru Romania, s-a simtit lezat de unele referiri la “mama Rusia” si s-a burzuluit pe Facebook:  “Unii nationalisti “de dreapta” sunt cu Sorosu’ in gura toata ziua. Cica cei care sunt impotriva jafului de la Rosia Montana sunt toti platiti de Soros. Perfect. Daca vreti sa mergem pe logica asta, atunci toti cei care sunt pentru jaful de la Rosia Montana sunt platiti de miliardarii israelieni Beny Steinmetz, Thomas Kaplan si John Paulson”.

Logica e falsa, desigur, dar il pune pe Valentin Mandrasescu intr-o stare de aporie: acum, daca el nu va scrie despre Soros si Reteaua lui, va insemna ca este platit de Soros. Sau poate de succesorul controlorului lui Soros, omul invizibil din “Padure”… Stie dl Mandrasescu de unde. “Recunoasteti ca daca nu-l aparati pe Soros cel putin il ignorati complet, ceea ce e tot aia. Se numeste, parca… ceva prin omisiune. Unde e Soros in analiza Dvs? Sau nici ruble n-a mancat nici gura nu-i miroase?”, a fost putin apostrofat pe aceeasi retea sociala editorialistul de la Vocea Rusiei.

Pana la urma insa, acesta a fost obligat sa-si admita omisiunea, sintetizand esenta Afacerii Rosia Montana, intr-o viziune frusta: un razboi al miliardarilor evrei, intre ei. Valentin Mandrasescu:

“Situatia este simpla si banala. Astazi, o companie detinuta de Steinmetz, Kaplan, Paulson (etc) vrea sa fure aurul de la Rosia Montana. Numai la capitolul aur e un furt de cel putin 3,7 miliarde de dolari. Asta exceptand metalele rare si argintul. Soros este impotriva deoarece vrea sa-l exploateze (fure) chiar el. Eu sunt impotriva pentru ca nu vreau sa fie exploatat in detrimentul statului roman. Diferenta de pozitie o poate vedea oricine. Cand (daca) o companie controlata de Soros va inlocui RMGC, voi pune tunul pe ea si pe el. Rezumat: S&K&P vor ca aurul sa ajunga la ei, Soros vrea ca aurul sa ajunga la el, eu vreau ca aurul (daca se exploateaza) sa ajunga la statul roman. E foarte simplu.”

Si, totusi, (mai) lipseste ceva: de ce ar milita Ungaria pentru niste afaceristi evrei? Obsesia statului vecin cu Transilvania, intretinuta adeseori de Rusia (sa nu ne facem ca uitam declaratiile generalissimului Putin) unde este?  Oricum, ne bucuram sa avem un patriot roman, cel putin dupa nume si din vorbe, la Vocea Rusiei, care ne promite, de altfel, si noi analize-bomba despre Rosia Montana. Speram sa nu-l uite pe “marele mogul” George Soros. Dar sa vedem la cine se refera Valentin Mandrasescu:

John Paulson, un alt mogul mondial al aurului aflat intr-o oarecare cadere pe lista miliardarilor Forbes (de la locul 61 la 91, cu 11,2 miliarde doalri), conform Wikipedia provine prin mama sa dintr-o familie de imigranti evrei originari din Lituania si Romania.

Thomas Kaplan, un miliardar evreu american de 51 de ani, se autodescrie drept un “evanghelist al aurului“. El este cel care i-a convins pe John Paulson si George Soros, impreuna cu un alt “coleg de breasla”, Stevan Cohen, sa cumpere actiuni la NovaGold, o companie miniera cu sediul in Vancouver, Canada, care exploreaza aur si cupru in Alaska.

Despre Beny Steinmetz – afaceristul cu diamante israelian – si razboiul lui cu George Soros  – care la randul lui a investit in Rosia Montana Gold Corporation, prin Newmont Mining Corporation -, portalul Ziaristi Online a scris inca din luna aprilie a acestui an. Nimeni din Romania n-a preluat stirea care circula deja in presa anglo-americana. O amintim, in incheierea acestui scurt excurs si in asteptarea dezvaluirilor promise de Valentin Mandrasescu:

ROSIA MONTANA AFRICANA. George Soros implicat intr-un scandal mondial, cu arestari FBI, israelieni, lovituri de stat si lorzi britanici, pentru un munte de fier de 10 miliarde de dolari din Guineea.

Si sa nu uitam ca toata agitatia lui Ponta si Basescu pentru Rosia Montana are ca punct de referinta ultima vizita a mogulului George Soros in Romania, cand, pentru cateva ore bune, a disparut complet din peisaj, cu ajutorul firmei sale de securitate. Vedeti: VIDEO Nasul Tv: Ce a cautat Soros in Romania? Scurtatura spre Rosia Montana cu salvamontistul Ponta si salvamarul Basescu sau tigania din Frumusani?

Sursa :ziaristionline.ro