Teorii sau dezvaluiri cutremuratoare ?

Sursa : art-emis.ro

Citeste :

„Putem fi împuşcaţi fără mascarada asta!” – Nicolae Ceauşescu (2)

„Puteam fi împuşcaţi fără mascarada asta!” – Nicolae Ceauşescu (3)

Nu vindeţi pământul ţării la o lume căpcăună

Nu mai vindeţi, nu mai vindeti iarăşi ţarina străbună!

Nu ne vindeţi orizontul, nu vindeţi ape din râu

Nu ne vindeţi codrul verde, nici lanurile de grâu.

Nu vindeţi livezi şi sate nici la regi, nici la nebuni

Nu vindeti văi şi fâneţe stolurilor de tăuni!

Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, generali şi amirali,

C-aţi distrus armata ţării, eu v-acuz drept criminali.

Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, nici ogorul nici mormântul,

Trădătorilor de ţară, nu v-ar mai răbda pamântul!

Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, istoria şi trecutul

Trădătorilor de ţară, ne-aţi înstrăinat avutul.

Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, senatori, la venetici

Din apărători de ţară ne-aţi devenit inamici

Nu vindeţi aurul ţării la negustori şi zevzeci

Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, eu v-am condamnat pe veci!

Nu ne vinde, nu ne vinde, parlamentar impostor

Ai trădat o naţiune şi-ţi baţi joc de un popor

Ne-ai vândut averea ţării clanurilor din Apus

Joci mereu o carte dublă, când diavol când cel sus pus!

de Virgil Ciucă
New York, 22 noiembrie 2013. Din volumul “Execuția” – în lucru

Sursa: Starea Natiunii  

Mii de români au luat calea Mânăstirii Prislop, într-un pelerinaj menit să îi aducă un omagiu unuia dintre cei mai mari duhovnici români ai secolului XX, părintele Arsenie Boca. Astăzi, se împlinesc 24 de ani de la trecerea sa în lumea drepților, iar creştinii ortodocşi merg, în număr mare, la mormântul său. Cu puţin timp înainte de moarte, el a prezis sfârşitul dictatorului comunist, Nicolae Ceauşescu, dar şi propriul lui sfârşit.

La mormântul părintelui Arsenie Boca, de la Mănastirea Prislop, din Țara Hațegului, ajung, aproape zilnic, sute de pelerini. Cu atât mai mulţi, vin, an de an, la pomenirea sa, prilejuită de trecerea în nefiinţă, la data de 28 noiembrie 1989. Locul de veci constituie, azi, unul din importantele locuri de pelerinaj din țară, în ultimii ani numărul de pelerini veniți pe această dată este estimat la 30.000 – 40.000 de oameni.

Sursa :evz.ro

Motto: Consider revoluţia gazelor de şist mai mult o petrecere de pensionari decât o revoluţie… Este ultima zvâcnire. (Art Breman, geolog)

Ca şi când distrugerea Apusenilor prin „proiectul Roşia Montană″ nu ar fi fost de ajuns, asasinii economici, interni şi externi, ai României au mai tras câteva gloanţe în trupul muribund al ţării noastre – ca să fie siguri că victima chiar nu mai mişcă. De data aceasta arma folosită este fracturarea hidraulică. Dacă în cazul Roşia Montană au acţionat neglijent, nu le-a păsat să facă pierdută arma crimei şi să şteargă amprentele, în afacerea gazelor de şist se lucrează profesionist, cu pistolari deghizaţi în negustori de iluzii din Vestul Sălbatic. Prin propagandă şi tactici psihologice, demne de o veritabilă acţiune de psy-ops, crima comisă a fost transformată în opusul ei: o operaţiune de salvare a României din ghearele petro-imperialismului rusesc.

Au fost reactivate mai întâi mituri şi reflexe condiţionate menite să influenţeze emoţiile şi comportamentele populaţiei (potenţial) insurgente. Există termeni şi sintagme care provoacă o reacţie colectivă previzibilă. În cazul gazelor de şist, sintagma „independenţa faţă de gazul rusesc“ declanşează un reflex condiţionat de respingere a „duşmanului de la est“. Odată reactivat acest reflex în mentalul românesc, orice enormitate debitată în legătură cu „independenţa faţă de gazul rusesc“ va fi acceptată necondiţionat de către publicul larg. Un titlu ca „Miza gazelor de şist: Ruşii vor avea pierderi uriaşe dacă România devine independentă energetic“ (ziare.com) nu urmăreşte să ofere o informaţie reală, ci să stârnească o reacţie emoţională. Nu numai că ne vom câştiga independenţa faţă de gazul rusesc, dar vom produce duşmanului şi „pierderi uriaşe“. Termenii nu au nimic din rigoarea datelor economice, trimit însă subliminal la istoria rezistenţei noastre în faţa asupritorului bolşevic. Cât pierde Gazprom în eventualitatea unei independenţe româneşti faţă de gazul rusesc ne-o spune, la rece, Vocea Rusiei: „Cota de gaze alocate Republicii Moldova şi României reprezintă 0,6% din totalul exportului anual de gaze al Gazprom. În condiţiile în care, în prima jumătate a anului 2013, cererile de gaze din Europa către Gazprom au crescut cu 10%, cota de 0,6% poate fi redistribuită de Gazprom fără probleme Turciei sau Germaniei, ţări aflate în plină expansiune economică“.

Hotărâte, probabil, să-i producă Rusiei „pierderi uriaşe“, guvernele băsesciene au mizat totul pe Nabucco, un proiect occidental al cărui eşec răsunător a pus în evidenţă latura lui… comică. Iată ce scria revista “Forbes” în 2012: „Nabucco a fost întotdeauna mai mult decât o simplă conductă pentru a transporta gaz: a fost un proiect menit să demonstreze unitatea europeană împotriva manipulărilor grosolane ale petro-imperiului condus de Putin. O comedie a erorilor, jucată de nenumărate ori, a demonstrat în mod concludent incompetenţa şi neputinţa aproape comică a Uniunii Europene, chiar atunci când este vorba de chestiuni care se presupune a avea o importanţă strategică. Nabucco a fost conceput ca un proiect în care europenii eficienţi şi moderni le vor arăta ruşilor înapoiaţi cum se face treaba. În loc de o lecţie dată ruşilor, proiectul s-a dovedit o caricatură“.

Să tot fie o caricatură pentru analiştii de la “Forbes”, dar pentru România eşecul este usturător. Mizând totul pe Nabucco, România a refuzat să participe la construcţia conductei South Stream. Dacă ar fi trecut pe teritoriul României, lungimea conductei s-ar fi scurtat cu 50% şi ar fi scăzut preţurile gazului furnizat României de către Gazprom. “South Stream ar fi putut reprezenta „cel mai important tren care ar fi putut trece prin România şi care ne-ar fi pus înapoi pe harta Europei“, consideră analistul Valentin Vasilescu, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni. România a rămas însă pe peronul gării în vreme ce bulgarii, sârbii, ungurii, slovenii, austriecii, italienii, croaţii, macedonenii, grecii şi turcii s-au instalat în vagoanele South Stream-ului. În contul călătoriei, Gazprom oferă preţuri stabile la gaz cu un discount de 10%. Sunt şi alte avantaje. Construcţia porţiunii de conductă de pe teritoriul bulgăresc le va aduce vecinilor noştri venituri garantate de 3,1 miliarde (potrivit declaraţiilor făcute de ministrul bulgar al energiei, Dragomir Stoynev, din 31 octombrie 2013, la ceremonia de inaugurare a lucrărilor). Până la urmă, România va trebui să se pronunţe „în favoarea South Stream, pentru că altă alegere nu are“ socoteşte analistul azer Ilgar Velizade, citat de agenţia Regnum.

Nu are alegere?! O manipulare rusească! strigă la unison aceiaşi politicieni care au aplaudat proiectul Roşia Montană. Cum să rămână România de căruţă? Nici nu-şi dăduse Nabucco obştescul sfârşit, că negustorii de iluzii s-au năpustit să ne vândă „ulei de şarpe“ pentru vindecarea beteşugurilor energetice. Leacul miraculos, pretind negustorii, nu trebuie importat de la „duşmani“, căci îl avem noi înşine din belşug. Numele lui: gazul de şist. Este tot gaz natural, numai că se comportă puţin mai ciudat (de aici denumirea de gaz neconvenţional): stă îngropat la mare adâncime, la vreo doi kilometri sub terenurile agricole şi gospodăriile ţărăneşti, sub pânza freatică. Captiv în rocile de şist, nu vrea să iasă la suprafaţă decât forţat prin fracturare hidraulică. Cum tehnologia miraculoasă o deţin negustorii din Vestul Sălbatic, ei vor scoate gazul nostru din măruntaiele pământului şi tot ei or să ni-l vândă, la preţurile de pe piaţa mondială! Gazul va fi ieftin ca braga, aşa cum este în prezent în Statele Unite.

Ceea ce urmează, dragi cititori, nu veţi afla din pliantele şi prezentările în power point ale experţilor în comunicare. Și nici din gura celor care le permit negustorilor de aiurea să fractureze din teritoriul ţării oricâte hălci ar vrea.

Pentru a elibera gazul, rocile puţin poroase din zăcămintele de şist trebuie mai întâi „fracturate“ prin injectarea, la mare presiune, a unei cantităţi enorme de apă amestecată cu peste 500 de substanţe toxice şi poluante. Cantitatea colosală de apă otrăvită – cam 19 milioane de litri de apă sunt necesari pentru fracturarea unei singure sonde – revine într-o proporţie însemnată (între 30-70%) la suprafaţă, unde începe apoi odiseea depozitării şi tratării ei. Nu este vorba de ceva în genul apei reziduale menajere, ci de un cocteil de substanţe radioactive şi superpoluante, majoritatea ţinute secrete (din cauza adâncimii la care se foloseşte, apa reziduală de fracturare este contaminată radioactiv). Cum planul este ca România să fie împânzită cu sonde, la o rată de 5-6 sonde pe kilometrul pătrat, nu-i greu de imaginat câte bazine descoperite de colectare a lichidului rezidual toxic vor exista. Nu este deloc exclus ca, pentru a maximiza profitul, parte din lichidul rezidual să fie deversat, pe şest, direct în râurile sau pe ogoarele patriei. S-a întâmplat în SUA, de ce nu s-ar întâmpla în România, unde fracturiştii sunt, după toate evidenţele, deasupra oricărei legi ? Oricum, staţiile de tratare a apelor reziduale din România nu au capacitatea de a epura asemenea cocteiluri ucigaşe. Iar îngroparea lor în subsol (o metodă larg folosită) va polua mai devreme sau mai tîrziu straturile de apă freatică. Dacă la Roşia Montană proiectul minier va concentra cianura într-un imens lac otrăvit, exploatarea gazului de şist va dispersa o otravă, la fel de puternică, pe sute de kilometri pătraţi, afectând profund sănătatea a zeci sau chiar sute de mii de români, flora şi fauna sălbatică, terenurile agricole şi animalele domestice. Şi, mai ales, va lăsa o mare parte a României fără apă potabilă. (Acesta este doar unul dintre multiplele dezastre ecologice pe care le poate provoca fracturarea hidraulică.)

Gogoaşa „independenţei faţă de gazul rusesc“ nu oferă totuşi suport propagandistic suficient pentru a justifica un act de vandalism ecologic de asemenea proporţii. Pentru a anestezia complet opinia publică românească trebuia cultivată admiraţia necondiţionată faţă de mitul „revoluţiei gazelor de şist“ din SUA.

În esenţă, noul mit american se rezumă la câteva formulări şocante: 1) gazul de şist schimbă regula jocului; 2) datorită fracturării hidraulice SUA vor avea între o sută şi două sute de ani gaz ieftin şi abundent; 3) SUA au descoperit echivalentul în gaz a două Arabii Saudite; 4) SUA sunt pe cale să-şi câştige independenţa energetică; 5) revoluţia gazului de şist va produce o iminentă renaştere industrială. Repetate neîncetat, ca într-un ritual magic, aceste baliverne au menirea să anihileze orice critică raţională şi să incrimineze reacţiile naturale de respingere ale populaţiei. Prin bine cunoscutul procedeu copy-paste, propagandiştii din România au preluat lozincile americane şi le-au potrivit ca nuca în perete. Efectele sunt de-a dreptul rizibile: „România – viitorul Dubai al Europei?“ (Bogdan Chirieac), „100 de ani de industrie de gaze în România“ (revista Partener), „Valorificarea gazelelor ieftine neconvenţionale ar putea ajuta la reindustrializarea României“ (Iulian Fota, consilier prezidenţial pe probleme de securitate).

Mioritica „revoluţie a gazului de şist“ se anunţă a fi o glumă macabră, un act de sabordare a viitorului ţării, o ameninţare gravă la adresa democraţiei şi a drepturilor umane fundamentale: inviolabilitatea proprietăţii private, dreptul la apă curată şi hrană sănătoasă. Aşa cum esenţa criminală a comunismului nu poate fi înţeleasă fără o analiză a ceea ce s-a întâmplat în Rusia bolşevică, tot aşa nu vom realiza dimensiunile dezastrului ce ni se pregăteşte dacă nu ştim ce a însemnat în realitate „revoluţia gazului de şist“ din Statele Unite. Se impune, prin urmare, o dez-vrăjire a „miracolului american“.

Cei „o sută de ani de gaz natural“ din SUA sunt meniţi să umfle o nouă bulă, poate mai devastatoare decât cea imobiliară şi, în paralel, să ofere un colac de salvare uneia dintre cele mai murdare şi retrograde (la propriu şi la figurat) industrii ale lumii contemporane: industria hidrocarburilor neconvenţionale (gaz şi petrol de şist, nisipuri bituminoase).

Se pune întrebarea firească: cum au reuşit exagerările şi minciunile lobbyistilor şi altor susţinători ai acestei industrii să fie crezute de o mare parte a publicului american? Campaniile agresive de PR ne oferă un răspuns parţial. Altă explicaţie ne este dată de refuzul politicienilor, mass-mediei şi chiar al multor cetăţeni de rând de a accepta moartea visului american. „Revoluţia gazului de şist“ este paiul de care se agaţă cei care nu înţeleg că jocul s-a terminat. Supercomplexa civilizaţie americană, construită pe hidrocarburi ieftine şi abundente, se află în moarte clinică şi nici un remediu fantezist, precum ţiţeiul şi gazul de şist nu poate menţine status quo-ul. În cartea “Too much Magic: Wishful Thinking, Technology and the Fate of Nation” (Prea multă magie: speranţe deşarte, tehnologie şi soarta naţiunii), James Howard Kunstler scrie că „boom-ul gazului şi ţiţeiului de şist arată cât suntem de disperaţi noi, în economiile industriale, să continuăm modul de viaţă bazat pe combustibilii fosili şi câte alte resurse (oţel, investiţii de capital) suntem pregătiţi să cheltuim pe orice ne promite o posibilă prelungire a confortului nostru“. Chiar dacă „nu vrem să ne gândim la o asemenea situaţie“, remarcă acelaşi autor în articolul “Timpul închipuirilor”, „restrângerea permanentă a tehno-industrialismului este necesară deoarece principalul combustibil care alimentează motoarele sale e tot mai puţin şi mai scump, chiar prea scump pentru a menţine în stare de funcţionare infrastructura Statelor Unite“.

Au existat momente în ultimii 20 de ani când societatea americană, forţată de realităţile din sectorul energiei, a fost pe punctul de a recunoaşte adevărul despre combustibilii fosili. Pe la începutul anilor 2000, lucrurile au luat însă o întorsătură neaşteptată, care a exacerbat din nou iluziile şi speranţele false.

Scăderea îngrijorătoare a producţiei convenţionale de gaz natural şi creşterea dramatică a preţurilor la acest combustibil au fost principalii factori care au creat motivaţia necesară pentru aplicarea la scară comercială a fracturării hidraulice. A extrage gaz din zăcăminte de şist fusese considerat, până atunci, o întreprindere prea puţin atrăgătoare din punct de vedere comercial.

Iată cum descrie Richard Heinberg, în cartea “Ulei de şarpe”, începuturile „revoluţiei gazelor de şist“: „Companii mici şi mijlocii au împânzit zonele cu şisturi din Texas, Louisiana, Arkansas şi Pennsylvania, au luat bani cu împrumut, au încheiat contracte de închiriere a terenurilor şi într-o perioadă de timp scurtă au săpat zeci de mii de puţuri. Rezultatul a fost o bulă enormă produsă de noua producţie de gaz natural. Pe măsură ce furnizările de gaz creşteau, cititorii de prompter (care afişa textele oferite de industria extractivă) şi politicienii au început să trâmbiţeze perspectiva a «o sută de ani de gaz natural» care «vor schimba regula jocului»“.

„Revoluţia şisturilor“ este o „bonanza temporară“ (J. David Hugues), un fenomen tipic de „avânt şi prăbuşire“. S-ar fi fâsâit rapid, precum lichidul dintr-o cutie de Coca Cola la două minute după ce-ai deschis-o, dacă bula nu ar fi fost mereu alimentată de capitalul băncilor de investiţii şi de subvenţiile masive oferite fracturiştilor de către guvernul federal şi unele state americane. Ca nu cumva flacăra „revoluţiei“ să se stingă, firmelor de exploatare li s-au acordat importante derogări de la normele ecologice. Printr-un lobby intens şi un mic ajutor de la vicepreşedintele american Dick Cheney (fost preşedinte, înainte de campania electorală din anul 2000, al firmei Halliburton), exploatarea prin fracturare hidraulică a obţinut „derogarea Halliburton“ de la legea federală care veghează asupra calităţii apei de băut (Clean Water Act). Drept urmare, fracturiştii nu au mai fost obligaţi să dezvăluie substanţele toxice interzise pe care le folosesc. (Cum ar putea fi tratate în uzinele de epurare ale oraşelor nişte substanţe… secrete?)

Dar nu numai substanţele toxice folosite au rămas secrete. Investitorului naiv i s-a ascuns faptul că exploatarea gazelor de şist rămânea, în ansamblul ei, o afacere financiar neviabilă. Este adevărat că indivizi de teapa lui Aubrey McClendon, fostul preşedinte al companiei Chesapeake, s-au îmbogăţit, dar… atenţie! nu din vânzarea gazului ci din operaţiuni speculative adiacente, cum ar fi vânzarea contractelor de concesiune a terenurilor. În iunie 2012, la New York, Rex Tillerson, preşedintele ExxonMobil, a declarat în cadrul prestigiosului Consiliu pentru relaţii externe: „Ne dăm şi cămaşa de pe noi (ca să exploatăm gazul de şist). Nu câştigăm nici un ban. Suntem îndatoraţi până peste cap“¹.

Dacă afacerea gazelor de şist este o afacere comercială eşuată în SUA – care sunt cauzele acestui eşec? Două ar fi cauzele majore: una ţine de domeniul geologiei, cealaltă de sectorul financiar-bancar.

Exploatarea gazelor de şist suferă de sindromul Reginei Roşii (după o replică rămasă celebră a personajului Regina Roşie din “Alice în Ţara din Oglindă” de Lewis Carrol: „Trebuie să fugi cât poţi de mult ca să rămâi în acelaşi loc“). Fracturiştii sunt obligaţi să foreze într-un ritm frenetic un număr din ce în ce mai mare de sonde doar pentru a extrage aceeaşi cantitate de gaz. Rata declinului la sondele de şist este de 63-85% în primul an (faţă de 25-40% la gazul convenţional); cele mai productive sunt secătuite după 5-6 ani de exploatare (faţă de 20 de ani la gazul convenţional). În plus, vastele formaţiuni de şist s-au dovedit a fi sărace în „locuri dulci“ (sweet spots), zone unde sondele sunt într-adevăr productive. În ciuda freneticei „revoluţii a gazului de şist“, Statele Unite nu au putut să atingă nici pe departe vârful producţiei din anul 1973. Despre ce independenţă energetică vorbim?!

Sindromul Reginei Roşii a mărit dramatic costurile de forare şi operare pentru că i-a obligat pe fracturiştii să dea în exploatare un număr foarte mare de sonde – douăzeci de mii de sonde adiţionale într-o perioadă de zece ani (3-10 milioane dolari per sondă). Dar mai mult decât de geologie, ei au fost mânaţi de la spate de băncile de investiţii.

Să ne amintim ce a spus preşedintele lui ExxonMobil: „Suntem îndatoraţi până peste cap“. Băncile profită oricum de pe urma „revoluţiei gazului de şist“. În faza de avânt, prin vinderea acţiunilor la companiile supracotate la bursă iar în cea de spargere a bulei, când companiile se prăbuşesc, profită mai ales de pe urma fuziunilor şi achiziţiilor.

Adevărul, de puţini ştiut, este că Wall Street-ul a promovat bula gazului de şist. Într-un articol de investigaţie din “New York Times”(„După boom-ul gazului de şist“, 20 octombrie 2012), Clifford Krauss şi Eric Lipton au dezvăluit modul în care „finanţarea creatoare“ i-a forţat pe fracturişti să tot sape noi sonde chiar dacă fiecare nouă sondă însemna pentru ei o pierdere financiară: „Precum recenta bulă a creditului imobiliar, avântul şi prăbuşirea (boom and bust) din cadrul afacerilor cu gaz de şist este generat în mare parte de ingineriile financiare ale băncilor de investiţii precum Goldman Sachs, Barclays, Jefferies & Company“.

În raportul „Şistul şi Wall Street-ul: A fost orchestrată scăderea preţurilor la gazul natural?“², Deborah Rogers, fost consultant financiar pe Wall Street şi membru al Consiliului consultativ al Băncii Rezervelor Federale din Dallas între 2008 şi 2011, analizează aşa-numita „co-dependenţă“ toxică dintre marile bănci de investiţii şi operatorii de gaz şi petrol de şist. Rogers este de părere că supraproducţia de gaz a fost în mare parte orchestrată „pentru a atinge ţintele de producţie ale analiştilor financiari şi pentru a furniza banii cash necesari menţinerii poziţiilor imprudente ale operatorilor“. Când preţul gazului natural s-a prăbuşit, „Wall Street-ul a început să încheie tranzacţii prin care activele companiilor de gaz de şist aflate în dificultate au fost transferate marilor jucători ai industriei. La numai câteva luni, astfel de tranzacţii s-au dovedit a fi toxice, rezultatul fiind o renunţare masivă la activele de gaz de şist. În plus, băncile au avut un rol primordial în inventarea unor produse financiare complicate precum PVP-urile (volumetric production payments); în ciuda lipsei evidente de cunoştinţe solide ale multor investitori şi a riscurilor exploatărilor de şist, aceste produse au fost ulterior vândute unor investitori precum fondurile de pensii. Mai mult, contractele de concesionare au fost puse la un loc, incluzând în acelaşi „pachet“ zone fără rezerve certe, toate vândute într-un proces foarte asemănător celui prin care, înainte de 2007, instrumentele financiare de credit, garantate de fonduri de ipoteci (mortgage-backed securities) au fost vândute în baza unor active imobiliare îndoielnice“.

*

Majoritatea analiştilor independenţi consideră că, începând cu 2017, exploatarea gazelor de şist din SUA va intra într-un rapid şi ireversibil declin. „Revoluţia“ se va încheia probabil la fel de brusc precum a început. Dezastrul ecologic, social şi economic lăsat în urma ei este deja o altă poveste.

România, însă, pare nerăbdătoare să preia ştafeta eşecului american.

Sursa : cotidianul.ro

Lupta împotriva proiectului minier, propus de firma „canadiană” Gabriel Resources în Munţii Apuseni, şi pentru salvarea Roşiei Montane reprezintă un test de rezistenţă al poporului român împotriva arbitrariului şi miopiei deciziilor guvernelor ce au condus România în ultimii 20 de ani. Această luptă reprezintă un act de curaj, de bun-simţ şi de dragoste de ţară. În ciuda diverselor soluţii şi subterfugii propuse de firma Gabriel Resources şi de toate guvernele României din ultimii 15 ani – ultimul fiind proiectul de lege aprobat de guvernul Ponta la sfârşitul lunii august a.c. şi dezbătut în prezent de Comisia parlamentară specială pentru Roşia Montană -, românii spun NU!

Românii spun NU pentru ca înţeleg că proiectul va distruge galeriile daco-romane de la Alburnus Maior, un sit de valoare naţională şi universală care, conform experţilor români şi internaţionali, îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi înscris pe lista UNESCO de protejare a patrimoniului mondial.

Românii spun NU pentru că înţeleg daunele colaterale aduse mediului înconjurător, daunele aduse sănătăţii muncitorilor, dezintegrarea şi distrugerea comunităţilor (biserici, morminte, monumente, relaţii sociale), aflate în zona ce urmează să fie exploatată.

Românii spun NU pentru că înţeleg că aceste distrugeri fără precedent în istoria României sunt inevitabile, dacă exploatarea începe, deşi sunt negate sau minimalizate, reinterpretate în mod „pozitiv” prin campanii de relaţii publice, zeflemisite de cei care au interese în începerea şi derularea proiectului minier.

Datele vorbesc de la sine: 1346 hectare destinate exploatării, 2388 hectare perimetrul pentru care RMGC are licenţa, 300 hectare acoperite de lacul de decantare cu metale grele şi cianură, care va reprezenta un risc permanent pentru viaţa a peste 6.000 de persoane din zonele învecinate, 4 munţi dinamitaţi, 2064 de proprietăţi strămutate, 975 case distruse, dintre care 41 de patrimoniu, 7 biserici demolate, dinamitate sau acoperite de lacul de cianură, 11 cimitire strămutate, 12.000 de tone de cianură folosite anual , 204.000 tone în total (Sursa: Alburnus Maior); 257 milioane de tone de material stâncos dinamitat şi concasat, 350 de milioane de litrii de Diesel utilizat de camioanele şi echipamentele şantierului, care vor emite minimum 40 de milioane de kg de CO2 pe an şi tot atât de multe alte substanţe chimice considerate contaminatori toxici ai aerului (menţionăm că potrivit ultimului raport emis de OMS, pe 15 octombrie 2013, prima cauză a cancerului de plămâni este poluarea aerului, determinând 213,000 cazuri pe an în lume).

Şi tot acest iad pe pământ, pentru ce? Pentru un proiect de exploatare a unor resurse care, odată scoase din pământ nu se vor mai reface, aducând bugetului statului mizerabila sumă de $3,35/persoană/an în beneficii fiscale (dividende, redevenţe şi taxe) sau, dacă includem şi beneficiile economice (salariile şi plăţile furnizorilor români), $12/persoană/an pe o perioadă de 20 de ani.

Să vedem în continuare de unde provin aceste cifre.

Aspecte financiare ale proiectului Roşia Montană pentru România

Clauzele contractului privind procentul de redevenţe şi partajarea profiturilor dintre guvernul român şi Gabriel Resources au un impact asupra înţelepciunii financiare a acestui proiect.

Informaţiile furnizate de Gabriel Resources sau Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) conţin un număr de informaţii interesante. Aflam, printre altele, că:

■ Gabriel Resources va fi îndreptăţită să recupereze 100% din cheltuielile făcute înainte de începerea operaţiilor de exploatare a minereului şi înaintea oricărui dividend plătit acţionarilor firmei RMGC, incluzând guvernului român;

■ Aceste cheltuieli făcute de Gabriel Resources vor purta o dobândă de 4,25% pentru partea finanţată din capital propriu şi 4.50% pentru partea finanţată prin împrumut;

■ Ca urmare a acestor rambursări, guvernul României nu va primi nici un dividend de la RMGC până în anul 10 al derulării proiectului – dacă proiectul ar începe azi, primul dividend va fi primit de Romania în anul 2023!

■ Dacă şi când toate permisele vor fi fi fost obţinute şi toate contractele vor fi fost semnate, procentul redevenţelor va creste de la 4% la 6%, iar pachetul de acţiuni deţinut de stat, prin Minvest, de la 19,31% la 25%.

Cât va primi bugetul statului de la acest proiect şi când vor vedea românii culoarea acestor bani?

În primul rând, dacă proiectul ar începe astăzi, cel puţin 48 de luni (4 ani) vor fi necesare înainte ca aurul să fie produs. Apoi, pentru mai mulţi ani, toate fluxurile de cash libere(fluxurile monetare care rămân după plata tuturor cheltuielilor şi investiţiilor efectuate în fiecare an) vor fi folosite pentru rambursarea investiţiilor făcute de Gabriel Resources. Această sumă se va ridica la aproximativ 2,2 miliarde de dolari, cu o dobândă de 4,25%-4,50%, aplicată chiar de la începutul proiectului (incluzând şi cheltuielile făcute până în prezent).

Redevenţe

La un preţ al aurului de 1.200$/uncie, 4% redevenţe ar aduce bugetului statului 394 milioane de dolari pentru întregul proiect. La un procent de 6%, proiectul ar aduce 591 de milioane de dolari.

Dividende

Datorită rambursărilor menţionate mai sus, pe care Gabriel Resources şi le va face, guvernul României poate să aştepte dividende în calitate de acţionar abia în anul 10 al proiectului, adică în 2023, şi aceasta conform propriilor documente RMGC.

În momentul în care Consiliul de administraţie al RMGC (cine face parte din acest consiliu pare să fie o informaţie care nu este publică) declară un dividend, bugetul de stat ar primi 19.31% din suma de dividende declarată. Recent, s-a anunţat că acest procent ar putea fi mărit la 25%, atunci când toate permisele sunt obţinute şi contractele sunt semnate. Începând deci cu anul 10 al proiectului, la un preţ al aurului de 1.200$/uncia, guvernul României ar primi dividende în valoare de aproximativ 310 milioane de dolari pentru 19,31% din acţiuni sau400 milioane de dolari dacă procentul de acţiuni va creşte la 25%.

Impozit pe profit

La rata de impozit pe profit actuală, de 16%, şi asumând un preţ al aurului de 1.200$, cu redevenţe de 6% (redevenţele sunt considerate cheltuieli, pentru scopuri fiscale, deci sunt scăzute din preţ, astfel diminuându-se profitul firmei), guvernul ar colecta aproximativ 435 milioane de dolari în impozite pe profit din acest proiect, şi asta pentru întreaga perioadă de derulare a proiectului.

Totalul beneficiilor fiscale

Asumând că procentul de redevenţe ar creste de la 4% la 6% şi că pachetul de acţiuni al guvernului roman (prin intermediul firmei Minvest, întreprindere de stat), este mărit de la 19,31% la 25%, beneficiile fiscale ale României din acest proiect devastator s-ar ridica la 1,426 miliarde de dolari pentru întreaga perioadă de 20 de ani a proiectului (redevenţe – 591 milioane, dividende – 400 milioane, impozite pe profit – 435 milioane).

Punând această cifră în perspectivă, beneficiile fiscale directe la bugetul statului, provenind din exploatarea minei de aur de la Roşia Montană, se ridică la un beneficiu de 3,35$/an, de persoană.

Gabriel Resources şi RMGC estimează beneficiile fiscale la 2,1 miliarde de dolari prin adăugarea efectelor indirecte ale proiectului, şi anume taxele plătite guvernului de către furnizorii şi salariaţii firmei.

Beneficii directe, indirecte şi induse

Gabriel Resources si RMGC informează pe cine vrea să asculte că, la un preţ al aurului de 1,200$/uncia, proiectul va aduce beneficii totale (fiscale şi economice directe) de 5,1 miliarde de dolari economiei româneşti. Cum?

La beneficiile fiscale estimate de ei, de 2,1 miliarde, se adaugă 3 miliarde de dolari care reprezintă salariile angajaţilor şi plata furnizorilor români. Prin aplicarea apoi a ceea ce în ştiinţele economice se numeşte „multiplicator economic”, se ajunge la suma de 24 de miliarde de dolari în beneficii economice directe, indirecte şi induse, aduse de proiect la Produsul Intern Brut (PIB) al României, pe perioada celor 20 de ani. Altfel spus, pe scurt, cele 24 de miliarde contribuţie la PIB vor veni ca rezultat al banilor ce vor fi cheltuiţi de salariaţii şi furnizorii RMGC în bunuri, servicii, angajări de personal, etc.

Acest multiplicator economic şi beneficiile economice care rezultă sunt vehiculate în mod curent de cei care se ocupă cu lobbying-ul şi relaţiile publice în favoarea unui proiect sau a unei subvenţii de stat, respinse cu vehemenţă de populaţie.

Acest tip de estimări suferă de numeroase aproximaţii, ipoteze şi „ghicit în cafea”. Iar ca ele să fie luate în serios ar trebui să includă şi costurile indirecte şi induse ale unor decizii legate de proiect.

De exemplu, proiectul prevede angajarea a circa 2.337 persoane pentru faza de construcţie (primii 4 ani) şi apoi a 881 persoane pentru perioada de exploatare (16 ani). Presupunând că cei 881 angajaţi vor fi selecţionaţi din rândul celor 2.337 din faza de construcţie, aceasta va lăsa totuşi circa 1.500 oameni fără lucru la RMCG, după 4 ani. Nu ar trebui ca efectele negative, indirecte şi induse ale acestor concedieri să fie incluse în estimările contribuţiei proiectului la PIB? N-ar trebui ca eventualele costuri cu sănătatea, induse de poluarea intensă a aerului de către camioanele şi echipamentele şantierului (ce folosesc gaz Diesel), de expunerea la cianură şi la poluarea sonoră, să fie incluse în estimări? Nu ar trebui ca o alternativă economică a regiunii, care va trebui să fie abandonată din cauza proiectului, să fie inclusă în costurile de oportunitate ale proiectului?

Concluzie

Unui proiect cu consecinţe potenţial devastatoare asupra mediului, peisajului şi patrimoniului cultural şi spiritual al României nu ar trebui să i se dea undă verde pe baze strict utilitare. Chiar din această perspectivă şi chiar când se acceptă ca bază de discuţie cifra favorabilă de 5,1 miliarde de dolari propusă de Gabriel Resources şi RMGC, la nivel macroeconomic, beneficiile fiscale şi economice pentru România nu reprezintă decât suma derizorie de 225$/persoană timp de 20 de ani, adică 12$ /an pentru fiecare român. Iar acest lucru presupune că preţul aurului va rămâne la 1,200$/uncia sau mai mult. Imaginaţi-vă ironia de a fi dat undă verde acestui proiect, lăsând RMGC să devasteze mediul, patrimoniul cultural şi economia locală a regiunii, iar apoi preţul aurului să scadă sub 800$ în anul 5 sau 6 al proiectului, posibilitate nu puţin probabilă. RMGC nu ar putea plăti atunci dividende şi redevenţele vor fi reduse cu cel puţin o treime, aceeaşi soartă având-o şi taxele.

Dacă preţul aurului ar scădea şi mai mult, nu este neobişnuit ca o companie minieră să-şi închidă porţile şi să oprească exploatarea. şi cum în cazul RMGC pentru fondul de re-ecologizare promis, de 146 milioane de dolari, 110 milioane vor fi vărsate numai începând cu anul 10 al proiectului, iar dintre acestea 84 de milioane numai după încheierea definitivă a exploatării, de unde se vor lua banii de re-ecologizare în caz că mina este închisă înainte?

Ce ruşine să-ţi distrugi natura şi patrimoniul cultural pentru atât de puţin!

Sursa :cotidianul.ro

Mihaela Fîrşirotu, Ph.D Universitatea McGill, este profesoară de Strategia Afacerilor (Strategic Management) la UQAM, École des sciences de la gestion.

Această analiză foloseşte date din următoarele surse: