Teorii sau dezvaluiri cutremuratoare ?

"Provocările şi crizele actuale sunt semne că planeta se află în mijlocul unei incredibile prefaceri evolutive. O gândire închistată nu poate prelucra aceste condiţii, din simplul motiv că ele reprezintă cauzele principale ale crizelor ce par să ne ameninţe, actualmente. În "Black Whole", Nassim Haramein ne oferă o evadare strălucită din cadrul limitativ al ştiinţei moderne şi o conexiune cu înţelepciunea antică, ce cutremură vechile mituri şi rescrie istoria ce a modelat soarta civilizaţiei. Modelul elegant al lui Nassim ne conduce, dintr-o lume a haosului, către un Univers al ordinei, tiparelor şi continuei renaşteri. Forţează gândirea... dar merită orice efort."

Dr. Bruce H. Lipton, biolog celular şi autor al best-seller-elor

"Biologia credinţei: Dezlănţuirea puterii conştiinţei", "Materie şi miracole"

şi co-autor al "Evoluţia spontană: Viitorul nostru pozitiv"

În octombrie anul trecut, părăseam cu părere de rău universul fascinant al viziunii şi teoriilor radicale ale minunatului fizician autodidact, Nassim Haramein, concretizat în ampla conferinţă Crossing the Event Horizon, cu un ultim articoldedicat lui, ce cuprindea episodul pilot al unui proiect nefinalizat, din păcate, al postului Shaman TV şi anunţul recunoaşterii sale internaţionale, printr-un premiu prestigios acordat de Universitatea din Liège, păstrând în inimi speranţa unei reveniri apropiate, ce ne-a fost împlinită prin acest nou film Nassim Haramein - Black Whole (2011).

Cu stilul său lejer, caracteristic, Nassim ne prezintă în acest documentar cu o grafică de excepţie, parte din teoriile sale privind structura geometrică fundamentală a vidului, în baza grilei tetraedrice şi a structurii dublu toroidale a găurilor negre, concluzii rezultate din rezolvarea finală, împreună cu partenera sa, dr. Elizabeth Rauscher, a ecuaţiilor de câmp ale lui Einstein, adăugând efectele giroscopice şi Coriolis incompletei soluţii anterioare, Kerr-Newman, continuând expunerea cu o detaliere a conceptelor cuprinse în lucrarea "The Schwarzschild Proton", pentru care a primit premiul mai sus amintit.

Până la Nassim, am avut la dispoziţie două seturi instrumente, care ne-ar fi putut ajuta să înţelegem lumea, creând mai multă confuzie, de fapt, prin caracterul lor aparent discordant: teoriile relativiste ale lui Einstein (sau poate ale lui David Hilbert) ce încercau să ordoneze unitar macrocosmosul şi teoria cuantică ce cobora la nivelul nevăzutului, în speranţa descoperirii "particulei lui Dumnezeu", infima piatră de temelie a Creaţiei.

Teoriile lui Einstein au provocat controverse încă de la apariţie, pe de o parte prin posibilul plagiat al "autorului", ipoteză consolidată şi de incapacitatea acestuia de a găsi soluţii propriilor ecuaţii enunţate, iar, pe de altă parte, prin soluţiile parţiale dezvoltate în timp, ce obligau la aproximări şi la enunţarea unei alte ipoteze neconfirmate, a "materiei şi energiei întunecate", datorită simplificărilor aduse modelului real: soluţia Schwarzschild, ce omitea rotaţia şi sarcina electrică, moartea prematură a autorului ei lăsând loc speculaţiilor, soluţia Reissner-Nordström, mai puţin cunoscută şi chiar neglijată, fiindcă nu a făcut decât să introducă sarcina electrică, neglijând dinamica şi, într-un final, soluţia Kerr-Newman, care părea să fi abordat şi aspectul dinamic, dar care ascunsese cu grijă, sub "preşul" complexităţii calculelor, faptul că neglijase efectele giroscopice şi Coriolis, printr-un artificiu de calcul.

Nici domeniul microuniversului nu a fost scutit de dispute şi controverse, una dintre ele, cea dintre Niels Bohr şi Werner Heisenberg, pe de o parte şi Erwin Schrödinger, pe de altă parte, dând naştere îndoielnicei "interpretări de la Copenhaga", din 1927, pe care am pomenit-o şi în articolul anterior.

O alta, între Bohr şi Einstein de această dată, şi-a avut originile în umilirea lui Einstein de către Bohr la conferinţa Solvay din 1927, fapt ce l-a obligat pe "părintele" relativităţii să solicite întăriri, în persoana a doi colaboratori mai tineri, Boris Podolsky şi NathanRosen, ce l-au ajutat să elaboreze lucrarea cunoscută acum sub numele de EPR, care părea a rezolva problema "scheletului din dulapul cuantic", fiindcă nu mai pretindea că teoria cuantică era greşită, ci doar incompletă, atunci când nega o lume reală din punct de vedere fizic, prin influenţa observatorului asupra obiectului cercetării.

EPR arăta că puteai să cunoşti proprietatea unui obiect, fără să îl observi şi, ca atare, susţineau autorii, acea proprietate nu era creată de observator, ci acea proprietate cunoscută a priori era o realitate fizică, pe care teoria cuantică, presupusă incompletă, nu o includea.

Nu vă alarmaţi, dacă nu aţi înţeles mare lucru din filozofia încâlcită a problemelor ce-i preocupă de aproape un secol pe corifeii cuantici, fiindcă nici nu au intenţionat vreodată să vă facă să înţelegeţi asta, atât timp cât înlănţuirea conştiinţei umane cu domeniul aparent arid al lumii particulelor subatomice, i-a speriat suficient de puternic, încât să încerce să mistifice rezultatele experimentelor.

O astfel de mistificare este şi cea denunţată de Nassim Haramein, atunci când pomeneşte de acea "ridicolă" renormalizare a vidului, prin introducerea noţiunilor de lungime Planck şi densitate energetică a vidului, care o dată calculată, i-a speriat din nou prin valoarea sa inimaginabil de mare, fapt ce i-a obligat să susţină că nu este decât o noţiune pur teoretică, fără aplicabilitate practică, vidul rămânând la fel de vid ca şi înainte de a-l fi pus ei, "maeştrii", sub microscop.

După cum afirmă şi Nassim în documentar, nesimţirea "oamenilor de ştiinţă" şi-a arătat iarăşi colţii, fiindcă au neglijat cu tupeu dovezile practice oferite de experimentele a doi fizicieni olandezi, Hendrik B. G. Casimir şi Dirk Polder, efectuate încă din 1948 la laboratoarele Philips: în vidul "foarte gol" imaginat de savanţi, a cărui densitate energetică aproape infinită era ignorată, două plăci metalice dispuse la distanţă micrometrică una faţă de cealaltă, fără sarcină electrică pe ele sau fără vreun câmp electromagnetic care să le învăluie, reuşeau totuşi să afecteze fotonii ce treceau printre ele, exercitând forţe, fie de atracţie, fie de repulsie, funcţie de modul de dispunere a plăcilor.

Hmmm... un vid extrem de activ la nivel cuantic ?!

Oare de câte covoare aveau nevoie acum savanţii, ca să ascundă gunoiul generat de lipsa lor de conştiinţă şi probitate ştiinţifică ?

Nu voi putea, eu, epuiza toate disputele fizicii cuantice, fiindcă nu vreau să vă plictisesc cu teorii, dar este neapărat necesar să subliniez faptul că Nassim Haramein şi teoriile sale, pe de o parte şi prietenia acestuia cu un fizician de formaţie "clasică", pe de altă parte, dr. Elizabeth Rauscher, nu s-au dezvoltat pe un teren gol şi chiar dacă Nassim, în naivitatea şi candoarea sa copilărească de la începuturi, nu a înţeles că se deplasa pe drumul bătătorit al neglijenţei savanţilor, soluţiile descoperite de el nu sunt mai puţin valoroase, tocmai din acest motiv, fiindcă a avut curajul de a lupta, timp de decenii, cu rigida şi mincinoasa lume academică, pentru a ne arăta nouă adevărul.

Rauscher trebuie să fi fost la curent cu toate aceste probleme intime ale comunităţii cuantice, atunci când a acceptat ideile inovatoare ale unui amator genial şi a descoperit în ele argumentele necesare pentru a impune, într-un final, riscându-şi propria credibilitate ştiinţifică, realitatea spirituală a universului subatomic, prefigurată inspirat de Francis Thompson când afirma strălucit:"... nu poţi să umbli cu o floare, fără să tulburi o stea".

Ca o ultimă confirmare a genialităţii lui Nassim, voi reveni în arena mecanicii cuantice pentru a vă enunţa, pe scurt, "cea mai profundă descoperire în ştiinţă, din ultima jumătate a secolului douăzeci", aşa-numita teoremă a lui Bell.

Concret: John Stewart Bell a plecat de la o ipoteză ce confirma EPR şi anume presupunerea că obiectele din lumea noastră materială aveau proprietăţi reale, din punct de vedere fizic, care nu sunt create prin observare.

Mai concret: a presupus că două obiecte pot fi separate unul de altul, astfel încât ceea ce i se întâmplă unuia, să nu poată să îl afecteze pe celălalt, numind cele două supoziţii "realitatea" şi "separabilitatea".

Vă reamintesc, înainte de a continua, că Einstein fusese terorizat de două aspecte ale mecanicii cuantice: influenţa exercitată de observator asupra unei particule cuantice observate şi, ceea ce specifica şi David Sereda, în documentarul postat mai demult pe blog, faptul că doi atomi aflaţi la distanţe considerabile îşi transmiteau instantaneu informaţii, viteza luminii devenind astfel irelevantă - aşa cum susţinea şi Bohr.

Cele două supoziţii ale lui Bell, în cazul în care se dovedeau corecte, ar fi dat un răspuns liniştitor, tocmai problemelor care tulburau somnul "savantului" ciufulit.

Plecând de la cele două premise anterioare - ambele validate de fizica clasică, dar negate pare-se de cea cuantică - Bell a dedus că anumite cantităţi observabile ale unui obiect, pe care nu le voi detalia aici, trebuiau să difere de ale celuilalt, predicţie cunoscută ca "inegalitatea lui Bell".

Dacă printr-un experiment practic, desigur, această inegalitate era încălcată, atunci lumea noastră nu putea avea nici "realitate" şi nici "separabilitate", simultan - o mică reducere la absurd.

Să nu uităm totodată, ca o mică digresiune, că nu numai Nassim a fost tulburat de astfel de întrebări, ci filozofii şi misticii vorbesc de mii de ani despre realitate şi separabilitate sau despre opusul acesteia, "conectarea universală" sau cum ne place nouă s-o alintăm neologistic, holism.

Prin fizica cuantică toate aceste probleme încetează să mai fie simple filozofii, iar teorema lui Bell permitea pentru prima dată testarea lor efectivă.

Bănuiţi oare rezultatul ?

Experimentele efectuate au demonstrat clar falsitatea premiselor iniţiale, decretând că lumea noastră reală nu poate avea realitate şi separabilitate, simultan, dând câştig de cauză holismului cuantic.

Vă las pe voi să analizaţi implicaţiile halucinante ale noţiunii de "lume ireală", concluzia finală fiind că Nassim şi-a avut dreptatea confirmată de experimente, liberul arbitru şi principiile antropice devenind astfel chestiuni cruciale, iar conexiunea dintre conştiinţă şi Univers, depăşind, prin extensie, orice paradigme îngust ştiinţifice.

În loc de a ne privi, pe noi înşine, ca fiind separaţi de tot ce ne înconjoară, această viziune ne permite să recunoaştem că suntem inseraţi într-o dinamică fractală de conexiune inversă, care uneşte intrinsec toate lucrurile, prin intermediul potenţialului infinit al structurii vidului.

Cercetarea are implicaţii profunde într-o diversitate de domenii, aparent disjuncte, incluzând fizica teoretică şi aplicată, cosmologia, mecanica cuantică, biologia, chimia, sociologia, psihologia, arheologia, antropologia etc.

O înţelegere fundamentală a dinamicii acestei interconectivităţi, redefineşte lentilele prin care privim Universul şi locul nostru în el şi ar putea conduce la progrese tehnologice şi teoretice, care ne-ar putea îndrepta spre un viitor durabil, această nouă abordare a fizicii forţelor universale, având potenţialul de a rezolva cele mai presante probleme ale acestor vremuri.

"Să fie cheia marii unificări a teoriilor fizicii, ascunsă la vedere în temple, texte şi tradiţii ale trecutului ? Nassim Haramein astfel gândeşte şi, în acest nou film al său, 'Black Whole: We Are All Connected to the Stars', ne oferă motive foarte bune pentru a face la fel. Într-o călătorie vizuală printre tiparele şi tradiţiile antice, Nassim demonstrează cum totul, de la foarte mare la foarte mic - de la naşterea galaxiilor, la formarea celulelor şi atomilor - izvorăşte din simple tipare ale naturii. Dacă teoria este corectă, schimbă tocmai fundamentele a ceea ce credea ştiinţa despre noi şi despre lume. Să fi reuşit Nassim, acolo unde 100 de ani de ştiinţă au eşuat ? Numai timpul şi testarea riguroasă a muncii sale, ne-o vor spune. Un lucru este cert, însă: ceva important lipseşte din povestea tradiţională a Universului şi numai o nouă gândire va revela legăturile lipsă ale unei fizici unificate. Fie că eşti un artist sau un inginer, acest film este despre tine, lumea ta şi orice relaţie pe care o vei experimenta vreodată în viaţă."
Sursa: Dezvaluiri

Gregg Braden, geolog şi informatician

autor al best-seller-ului New York Times

"Matricea divină şi timpul fractal"