Teorii sau dezvaluiri cutremuratoare ?

de George Preda

După atentatele sângeroase din 11 septembrie 2001, nu puţini au fost cei care au presupus că acest carnagiu a fost pus la cale de către conducerea SUA, pentru a avea un motiv să declanşeze „războiul global împotriva terorismului”. Pentru omul de rând această ipoteză, că CIA sau Pentagonul au ucis aproape 5000 de oameni pentru a-şi atinge obiectivele strategice, este terifiantă. Cum să accepte un om de bun-simţ ideea acestei cruzimi bestiale?

Din păcate există precedente… Vă prezentăm un caz cutremurător, dovedit cu documente oficiale ale Pentagonului, declasificate de o Comisie a Congresului SUA. Conform acestor documente, în anii ’60 comandanţii militari ai armatei SUA au elaborat strategii de luptă împotriva Cubei comuniste. Componenta strategică principală a acestor planuri este modalitatea de a găsi un pretext pentru a invada Cuba. Iar pretextul urma să fie oferit de auto-atentate realizate de agenţi CIA (infiltraţi printre refugiaţii cubanezi) asupra cetăţenilor americani, pretinzându-se apoi că actele criminale au fost realizate de cubanezi. Printre scenariile puse la cale erau: deturnarea unui avion, aruncarea în aer a unei baze militare, uciderea cu brutalitate a unor cetăţeni americani… Vă prezentăm povestea cutremurătoare care dovedeşte uneltirile criminale ale comandanţilor forţelor armate ale SUA.

Fidel Castro a venit la putere în Cuba în 1959, ca prim ministru. Orientarea comunistă a ţării a fost ca un ghimpe în coastă pentru SUA, aşa că CIA a intrat în febra… atentatelor. Numărul şi diversitatea atentatelor americane împotriva lui Fidel Castro face ca acest episod să fie considerat unul dintre cele mai scandaloase din istoria CIA. S-a ajuns chiar la colaborarea „oficială” cu Capii Mafiei – care îşi pierduseră influenţa în Cuba odată cu închiderea cazinourilor din Havana de către Castro. Dacă preşedinţii SUA ştiau sau nu despre aceste atentate, e un subiect încă neelucidat.

Planurile CIA au ieşit la iveală în 1959 când o comisie a Senatului care investiga afacerea Watergate a declasificat o serie de documente care se refereau la ceea ce a fost denumit în limbaj politic „presupuse încercări de asasinat”. Între timp însă, mai mulţi foşti ofiţeri superiori CIA au certificat existenţa acestor operaţiuni. Printre tentativele de asasinat, iată câteva mai bizare:

•      Să i se ofere lui Fidel Castro o cutie cu trabucurile sale favorite când a participat la o şedinţă ONU. Trabucurile erau otrăvite (acest plan a fost dejucat de Poliţia din New York care fusese informată că în trabucuri sunt… explozibile).
•      Să i se ofere un costum de scafandru impregnat cu otravă. Persoana care trebuia sa îi ofere acest costum a schimbat în ultimul moment costumul otrăvit cu unul normal.
•      Să se pună explozibil în golful în care Castro obişnuia să facă scufundări.

Alte planuri vizau discreditarea lui Castro şi distrugerea imaginii sale prin acţiuni de genul:
•      Să fie expus unei emanaţii de droguri atunci când ţine un discurs public la radio aşa încât să se facă de râs.
•      Să i se pună în încălţăminte o substanţă care, intrată în piele, ar fi dus în scurt timp la căderea părului de pe corp… inclusiv barba, mustaţa, părul din cap… distrugându-i astfel imaginea de bărbat puternic şi viril.
•      Să se facă propagandă catolică despre a doua venire a lui Iisus, afirmându-se în context că liderul cubanez este Antichristul. Se presupunea chiar să se „simuleze” cu actori şi efecte tehnice speciale venirea lui Iisus – se conta pe faptul că populaţia s-ar fi revoltat şi l-ar fi răsturnat pe Castro.

Între 16 şi 18 aprilie 1961 s-a desfăşurat jalnica expediţie militară care a intrat în istorie sub numele de „invazia din Golful Porcilor”. Aceasta urmărea răsturnarea regimului comunist al lui Fidel Castro, care devenise primul ministru al Cubei cu doi ani înainte. O mie de refugiaţi cubanezi au debarcat pe insulă pentru a instiga populaţia la revoltă. Desigur, CIA se afla în spatele întregii operaţiuni. Însă, cubanezii nu s-au ridicat deloc în masă, iar forţele militare ale lui Castro au anihilat sau capturat toţi invadatorii. În ciuda apelurilor disperate de a trimite întăriri, CIA nu a mişcat un deget, din motive care încă nu au fost elucidate.

Între timp, pe 8 noiembrie 1960, John Fitzgerald Kennedy a fost ales preşedinte al Statelor Unite ale Americii. El şi-a început mandatul pe 20 ianuarie 1961, urmându-i generalului Eisenhower, care fusese preşedinte timp de opt ani. În discursul pe care l-a ţinut cu ocazia investirii sale, Kennedy a rostit această frază care a devenit celebră: „Nu vă întrebaţi ce poate să facă această ţară (America) pentru voi, ci întrebaţi-vă ce puteţi voi face pentru ţara voastră.”

Generalul Lyman L. Lemnitzer, şeful statului major al armatelor americane, are idei foarte clare despre ce ar putea face el pentru ţara lui. Este un militar de carieră, care în timpul celui de-ai doilea război mondial făcuse parte din statul major londonez al generalului Eisenhower, înainte de a i se alătura lui Patton pentru campania din Sicilia. Eisenhower, al cărui protejat era, l-a numit adjunctul şefului statului major al armatelor terestre, iar apoi, în 1957, după ce s-a instalat la Casa Albă, l-a numit şef al statului major. Câteva luni mai târziu, l-a propulsat în fruntea forţelor armate americane. Generalul Lemnitzer a devenit cel mai puternic militar din lume.

Pentru generalul Lemnitzer, fiasco-ul CIA din Golful Porcilor nu este o surpriză. El afirmase că întreaga operaţiune era sortită eşecului, şi insistase la Pentagon pentru un veritabil război împotriva Cubei, adică invadarea acestei ţări de către forţele aeriene, terestre şi maritime ale SUA. Pe 19 ianuarie, cu o zi înainte de schimbarea puterii la Casa Albă, el a propus lansarea unui atac împotriva bazei navale de la Guantanamo – devenită apoi celebră din cu totul alte motive – pentru ca apoi să fie acuzat Fidel Castro că se află în spatele acestui atac. Acest act provocator i-ar fi convins pe americani de necesitatea unui nou război în Caraibe. Dar propunerea sa a fost respinsă.

Eşecul CIA din Golful Porcilor l-a iritat pe Kennedy. Furios că a fost târât în această aventură, a retras dosarele referitoare la Cuba de la CIA şi le-a încredinţat Pentagonului – adică, tocmai generalului Lemnitzer, care a pus la cale un plan incredibil: operaţiunea Northwood.

Acest proiect nebunesc a fost deconspirat abia în anii ’90, când s-a înfiinţat o comisie pentru anchetarea asasinării preşedintelui Kennedy. Această comisie a declasificat unele arhive ale Pentagonului în 1998-1999. Documentele privind operaţiunea Northwood au fost publicate pentru prima dată într-un volum care a apărut în Australia, în 1999. În 2001 au fost publicate şi în SUA într-un volum scos de un jurnalist al ABC News. După cum se vede, documentele operaţiunii Northwood au fost făcute publice înainte de 11 septembrie 2001.

Sub numele de cod Northwood, acest plan, care obţinuse acordul şefului armatei SUA (generalul Lemnitzer) şi al tuturor şefilor de state majore subordonaţi, prevedea nici mai mult nici mai puţin decât realizarea unor acte teroriste asupra cetăţenilor americani, deşi termenul „terorism” încă nu fusese consacrat pe vremea aceea. Uciderea cu brutalitate a unor cetăţeni americani pe străzile diferitelor oraşe, scufundarea unor vapoare care transportau refugiaţi cubanezi, atentate teroriste în Washington, Miami şi în alte oraşe, deturnarea şi distrugerea unor avioane de pasageri, toate acestea erau plănuite cu grijă chiar de către Pentagon. Urma ca unii „suspecţi” anume aleşi să fie acuzaţi de aceste acte criminale pe care nu le-au comis, fabricându-se „dovezi” pentru a pune toate aceste crime în spinarea guvernului cubanez condus de Fidel Castro. În acest mod, generalul Lemnitzer şi complicii săi considerau că putea fi justificat în ochii opiniei publice americane şi internaţionale un război împotriva Cubei.

Ideea planului Northwood, transmisă în martie 1962 preşedintelui Kennedy, nu era susţinută doar de Lemnitzer. La sfârşitul mandatului său prezidenţial, Eisenhower, intenţionând să plece de la Casa Albă în culmea gloriei, dorea cu orice preţ să invadeze Cuba, înainte să fie investit succesorul său. Pe 3 ianuarie 1961, el îi declarase lui Lemnitzer şi altor colaboratori ai săi că va acţiona împotriva lui Castro înaintea ceremoniei de investire a succesorului său, cu condiţia ca acesta (Castro) să îi ofere un pretext acceptabil. Sub presiunea timpului, s-a emis ideea că, întrucât Castro nu părea să intenţioneze sa facă ceva provocator, care ar fi putut justifica un război, poate Statele Unite ar fi putut să creeze chiar ele casus beli  (motivul războiului). S-a emis atunci ipoteza unei provocări de genul unui bombardament, al unui atac terestru sau al unui sabotaj care să fie realizat de SUA împotriva… SUA, dar să fie atribuit apoi cubanezilor, iar apoi să fie invadată Cuba. Din fericire, timpul scurt nu a permis punerea în practică a acestor idei criminale.

O posibilă victimă vizată de aceste sabotaje este chiar John Glenn, primul astronaut care a călătorit pe orbită în jurul Pământului. Decolarea aeronavei sale era prevăzută pentru februarie 1962, de la baza Cap Canaveral. Acest zbor simboliza pentru americani faptul că valorile atât de dragi propagandei americane: adevărul, libertatea şi democraţia vor face înconjurul Terrei. Lemnitzer şi acoliţii lui vedeau însă altfel lucrurile. Ei i-au propus lui Lansdale, adjunctul şefului operaţiilor speciale ale Pentagonului ca, în cazul în care naveta ar fi explodat şi Glenn ar fi pierit, „să dovedească într-o manieră irefutabilă amestecul comuniştilor şi al Cubei în catastrofa respectivă.” Dar John Glenn a intrat în istorie fără incidente, lăsându-le lui Lemnitzer şi şefilor de stat major sarcina de a imagina atentate.

Şase zile mai târziu, pe 26 februarie 1962, la Casa Albă s-a desfăşurat o întâlnire extrem de importantă. În cadrul acesteia, Robert Kennedy, fratele preşedintelui şi cel mai apropiat consilier al său, l-a convins pe acesta să suspende toate activităţile subversive împotriva lui Castro, deoarece toate proiectele propuse de generalul Lansdale erau periculoase şi se ajunsese la un impas în această direcţie. Cu această decizie, şi planurile generalului Lemnitzer de a invada Cuba sunt categoric dezaprobate – mai ales că Fidel Castro nu manifestă nici un fel de tendinţă sau intenţie de a se lansa în acţiuni violente împotriva SUA.

Prin urmare, Lemnitzer şi ceilalţi lideri militari nu mai au decât o soluţie pentru a se ajunge la războiul pe care şi-l doresc: să facă ceva pentru ca opinia publică să fie instigată la o asemenea ură împotriva Cubei, încât, nu doar să aprobe o acţiune militară, ci chiar să o solicite imperios. Într-un document declasificat al Statului Major al Armatei SUA citim: „Opinia publică la nivel mondial, precum şi Naţiunile Unite, vor fi impresionate favorabil dacă guvernul cubanez va fi prezentat ca fiind agresiv şi iresponsabil, fiind o ameninţare periculoasă şi imprevizibilă pentru toată emisfera nordică.” Şi pentru că regimul cubanez nu constituia deloc un pericol, trebuia să se creeze această impresie.

Aşa ajungem în luna martie 1962, momentul în care a fost propusă „operaţiunea Northwood”, sub forma unui memoriu semnat de generalul Lemnitzer şi adresat secretarului de stat pentru probleme de apărare, Robert McNamara. Subiectul acestui memoriu este: „Justificarea unei intervenţii militare americane în Cuba” (foto). Sunt propuse numeroase acţiuni, printre care „provocarea unei serii de incidente în baza navală de la Guantanamo şi în apropierea acesteia.” Această acţiune presupunea echiparea unor agenţi cubanezi aflaţi în serviciile secrete ale SUA cu uniforme ale soldaţilor lui Castro. Ei urmau să „declanşeze tulburări în apropierea intrării principale în baza militară”; „alţi agenţi vor fi prezentaţi ca sabotori infiltraţi. Vor fi aruncate în aer muniţiile, vor fi declanşate incendii, sabotate avioanele. Se va desfăşura un tir de mortiere asupra facilităţilor bazei militare pentru a se produce daune.”

Alte proiecte incluse în operaţiunea Northwood sunt chiar şi mai abominabile: conform unuia dintre ele, se intenţiona reluarea „loviturii” din februarie 1898, când o explozie la bordul crucişătorului Maine, aflat în rada portului Havana, a ucis 266 de marinari americani. Deşi cauzele acestei explozii nu au fost determinate cu certitudine, incidentul a condus la un război al SUA şi Spaniei împotriva Cubei… Ca urmare a catastrofei, mai mult de un milion de americani s-au oferit voluntari pentru a lupta în acest conflict armat. Lemnitzer şi statul său major propun un plan similar: „Am putea arunca în aer o navă americană ancorată în baza Guantanamo şi să fie acuzată Cuba.[…] Publicarea, în presa internaţională, a listei victimelor, va declanşa valuri irezistibile de indignare.”

Fanatismul acestor militari pare să nu aibă limite: „am putea declanşa operaţiuni teroriste, pe care le vom atribui cubanezilor, asupra oraşului Miami, a altor oraşe din Florida şi chiar în Washington,” scriu ei. „Aceste acte teroriste ar implica agenţi infiltraţi printre refugiaţii cubanezi […] Am mai putea scufunda sau distruge un feribot cubanez care se îndreaptă spre Florida […], să simulăm atentate împotriva refugiaţilor cubanezi instalaţi în SUA şi să le mediatizăm.”

Mai sunt formulate şi alte propuneri. Printre proiectele cele mai sofisticate este acela de a „provoca un incident care să dovedească fără nici un dubiu că un aparat cubanez a atacat şi a doborât o cursă charter civilă care decolase din SUA cu destinaţia Jamaica, Guatemala sau Venezuela: destinaţia va fi astfel aleasă încât traseul zborului să treacă pe deasupra Cubei. Pasagerii ar putea fi un grup de elevi de liceu care îşi petrec vacanţa în străinătate sau un alt grup de persoane, susceptibile să fie interesate de un zbor charter.” Uciderea unui grup de elevi americani ar fi garantat acceptul Casei Albe pentru invadarea Cubei…

Pentru acest proiect se face un plan destul de elaborat, pentru că, de fapt, este vorba de crearea unui duplicat al unui avion şi schimbarea celor două la joasă altitudine, unde nu pot fi detectate de radar. Urma să fie folosită una dintre firmele controlate de CIA, din zona Miami. Pasagerii erau îmbarcaţi sub identităţi false, dar avionul-copie, cel care zbura mai departe, peste Cuba, nu avea de fapt nici un pasager la bord şi nici echipaj. El urma să lanseze un apel „Mayday” şi să transmită o înregistrare în care pilotul afirmă că sunt atacaţi de un MIG. Acest mesaj urma să fie întrerupt de zgomotul puternic al exploziei – care urma să fie declanşată prin radio. Prin urmare, atât apelul cât şi explozia ar fi fost recepţionate de controlorii de zbor şi de staţiile radio ale Organizaţiei Mondiale a Aviaţiei Civile, care ar fi făcut public incidentul. Mai există şi un proiect în care se urmărea să se dovedească faptul că „un MIG cubanez a atacat şi a doborât un avion militar al Forţelor Aeriene ale SUA – US Air Force – în spaţiul aerian internaţional.”

La sfârşitul scrisorii adresate lui Mc Namara, scrisoare care însoţea memoriul cu toate aceste propuneri, Lemnitzer solicită ca statul major al armatei, pe care îl conducea, să fie numit responsabil atât cu operaţiunea Northwood, cât şi cu atacurile împotriva Cubei, adică cu debarcarea în Cuba a trupelor SUA şi invadarea acestei ţări. Motivul este, evident, acela de a ascunde opiniei publice planurile şi acţiunile criminale care au precedat acţiunea armată: „recomandăm să fie acordată oficial conducerea operaţiunilor militare statului major al armatei,” adică nu puterii civile.

În după-amiaza zilei de 13 martie 1962, Lemnitzer încheie redactarea memoriului privind Operaţiunea Northwood, împreună cu responsabilul acestei operaţiuni, care a elaborat proiectele, generalul de brigadă William H. Craig. El semnează ordinul şi se alătură unei reuniuni extraordinare în biroul lui McNamara, iar după o oră se întâlneşte cu consilierul militar al preşedintelui Kennedy, generalul Maxwell Taylor. Nu ştim ce s-a petrecut şi cum anume s-au desfăşurat cele două întâlniri. Dar după trei zile, Kennedy îi comunică lui Lemnitzer că nu există nici cea mai mică şansă ca SUA să atace Cuba. Planul lui Lemnitzer fusese respins.

•      revista Aventures d’histoire, nr. 7
•      Jon Elliston: Psy War on Cuba, The Declassified History of US Anti-Castro Propaganda, Ocean Press, 1999
•      James Bamford, jurnalist la ABC News: Body of Secrets, Anatomy of the Ultra-Secret National Security Agency from the Cold War to the Dawn of a New Century, Doubleday, 2001
•      Mâna lungă a conspiraţiei, Wilhelm von Angelsdorf, editura Antet, 2005
•      The 60 Greatest Conspiracies of All Time (Cele mai mari 60 de conspiraţii ale tuturor timpurilor), de Jonathan Vankin şi John Wahlen, 1996. Sursa : Yogaesoteric.net