Teorii sau dezvaluiri cutremuratoare ?

ISRAEL vs. IRAN
Potrivit ziarului “The Guardian” Israelul are pregatit un plan de atac asupra facilitatilor nucleare din Iran, inca din primavara. Ceea ce a impiedicat imediat punerea in aplicare a planului israelian, a fost reticenta presedintelui Bush, manifestata intr-o intrevedere speciala, in cursul vizitei din luna mai in Israel a presedintelui SUA. Jonathan Steel – citand un diplomat care a discutat cu prim-ministrul israelian Ehud Olmert imediat dupa vizita lui Bush in Israel, din luna mai, precum si alte resurse ale lui “The Guardian” – scrie ca discutia lui Bush cu Olmert a avut un caracter privat si foarte secret: nu s-a admis nici macar o stenograma a celor discutate. Potrivit dezva­luirilor lui Olmert, refuzul SUA de a da “unda verde” unui atac aerian al Israelului asupra Iranului nuclear, tine de moment, dar primul ministru israelian nu crede ca aceasta pozitie se va schimba in cele cateva luni, care i-au mai ramas lui Bush la Casa Alba.
Refuzul lui Bush
Refuzul lui Bush din luna mai se intemeia pe mai multi factori. In primul rand, Statele Unite se tem ca un atac aerian asupra Iranului va declansa o reactie din partea acestuia. Se stie ca Iranul – spre deosebire de Irak – poseda rachete cu o raza de 3.000 km, care ar putea lovi bazele militare americane din Afganistan, Irak si din Golf. Irakul – dominat de un guvern shiit, de aceeasi religie ca si Iranul – nu agreeaza deloc un atac aerian asupra coreligionarilor iranieni, si solicita tratative diplomatice cu Teheranul in privinta imbogatirii uraniului.
In al doilea rand, arata Steele in “The Guardian” – un comentator veteran al Orientului Mijlociu – nu este deloc sigur ca doar prin atacuri aeriene ar putea fi distruse facilitatile nucleare ale Iranului. In ultimii ani, Teheranul a procedat la disiparea capacitatilor sale atomice, intr-un numar mare de uzine subterane.
Apoi, cea mai scurta ruta catre uzina nucleara de la Natanz – unul dintre principalele obiective ale unui atac aerian – insumeaza 700 de mile, si trece peste teritoriul Irakului shiit, al carui spatiu aerian este controlat de US Air Force. Motiv pentru care SUA nu ar putea sa nege, fata de opinia publica internationala si de mass-media, ca nu a avut cunostinta de atac. Cu alte cuvinte, ca Israelul ar fi atacat fara aprobarea Casei Albe. Astfel, in caz de atac aerian israelian in Iran, SUA ar deveni co-autoare la atac. Cu toate consecintele de rigoare pe plan intern, international si in lumea araba, care nu sustine ideea atacarii Iranului. Statele Unite ar fi obligate sa-si asume responsabilitatea atacului, in aceeasi masura ca si Israelul, si ar deveni brusc tinta teroristilor islamisti, inclusiv a celor din SUA. Un atac aerian impotriva Iranului, ar avea drept urmare un razboi la o scara mai mare, la care Statele Unite – implicate deja in conflictul din Afganistan si Irak – ar face fata cu greu unui “al treilea front”.
Problema Hamas
Atacarea Iranului de catre aviatia militara israeliana ar precipita, pe de alta parte, atacurile cu rachete al Hezbollah-ului pro-iranian, care stationeaza in Liban, la granita cu Israelul, si care nu a fost afectat de incursiunea Israelului din vara lui 2006.
Israelul a promis atunci – prin vocea aceluiasi Olmert – ca va distruge Hezbollahul din Liban in trei zile, numai prin atacuri aeriene. Dupa o luna, insa, Olmert a ordonat incorporarea rezervistilor. Hezbollahul s-a multumit atunci cu bombardarea Haiffei. Un atac israelian asupra Iranului va determina Hezbollah sa atace cu reachete, din Liban, toate orasele israeliene.
Un oficial a declarat – conform “The Guardian” – ca: “Acum zece ani, Hezbollahul a aruncat in aer cladirea asociatiei Argentina-Israel de la Buenos Aires, ucigand 85 de oameni. Exista apoi o larga diaspora libaneza in Canada, din care multi apartin Hezbollah. Trebuie doar sa treaca in SUA, si sa actioneze.
Purtatorul de cuvant al lui Ehud Olmert a negat insa faptul ca Bush a refuzat sa dea Israelului “lumina verde” in “intalnirile oficiale”. Purtatorul de cuvant al lui “National Security Council” (NSC) – Gordon Johndroe – s-a ferit, la randul sau, sa confirme intalnirea privata Olmert-Bush, sau sa o comenteze, declarand doar: “Pozitia presedintelui este ca, in privinta Iranului, toate optiunile sunt pe masa, dar diplomatia ramane desigur prima dintre ele.”
Desi se pare ca, in cadrul privat, Bush nu a dat “unda verde” pentru planul Israelului, in public el si-a continuat “diplomatia belicoasa” fata de Iran. In discursul din Knesset, Bush a declarat: “America este alaturi de voi, opunandu-se ferm ambitiilor nucleare ale Iranului. A permite principalului sponsor mondial al terorismului sa posede arma cea mai periculoasa ar fi o tradare de neiertat fata de generatiile viitoare. Pentru cauza pacii, lumea nu trebuie sa permita Iranului sa posede arma nucleara.”
Saisprezece agentii de informatii ale Statelor Unite au preluat insa estimarea lui “National Intelligence Estimatei(NIE) – principala institutie de sondare a serviciilor secrete americane – care concluziona in decembrie 2007, ca Iranul si-a intrerupt preocuparile atomice militare inca din 2003, si ca imbogatirea uraniului este facuta in scopuri pasnice.
Planul anti-Iran
Unii analisti sustin, insa, ca tocmai caracterul special al discutiilor lui Bush cu Olmert – mai ales faptul ca nu s-a redactat nici macar o stenograma a conversatiei – este cel mai bun exemplu ca lucrurile au stat cu totul diferit. Se speculeaza ca ceea ce s-a afirmat ulterior, ar fi doar o fireasca “perdea de fum”, pentru a pastra efectul de surpriza al atacului aerian. La ultima reuniune “Bilderberg” 2008, s-a estimat ca cel mai indicat moment pentru un atac asupra Iranului nuclear, ar fi perioada de dupa alegerile prezidentiale din SUA. Pentru a nu compromite definitiv sansele candidatului republican, John McCain, tinand cont ca razboiul din Irak a devenit nepopular in SUA.
De altfel, prezenta masiva si permanenta in Golf a doua portavioane americane, cu flota lor de insotire, pare sa indice o viitoare actiune militara a SUA.
Elita politica si militara a Israelului – care vad in Iran principalul rival din regiune – au respins estimarea NIE, si , dupa toate probabilitatile, asteapta cel mai favorabil moment pentru atac. Este un “secret deschis” faptul ca Israelul detine in jur de 200 de rachete nucleare. Unii considera chiar ca numarul lor este de cel putin 400, si ca Israelul ocupa locul patru in lume ca putere nucleara. Pentru a-si pastra “monopolul nuclear” din zona, Israelul este gata de a actiona contra Iranului si a oricarei alte tari. In septembrie 2007, Israelul a distrus – tot prin bombardament aerian – in desertul sirian, un obiectiv despre care, la Washington si Tel Aviv, s-a afirmat ca era o instalatie nucleara nord-coreeana, construita in Siria.
Israelul va utiliza aeroporturile din Georgia
In “Bombardamentele contra Iranului”, Arnaud de Borchgrave sustine pentru UPI (din 28 septembrie 2008), ca Israelul are o relatie speciala cu Georgia, unde exista o puternica comunitate evreiasca.Ministrul georgian al Apararii, David Kezerashvili – etnic evreu – a fost omul care a facut mult pentru achizitionarea de armament din Israel. “Luptam acum impotriva marii Rusii, si speranta noastra este sa primim asistenta de la Casa Alba si din Israel, pentru ca Georgia nu poate supravietui altfel”, a declarat David Kezerashvili, aminteste Borchgrave.
Israelul a inceput sa vanda armament Georgiei cu cativa ani in urma. Statele Unite au garantat pentru Georgia, incurajand astfel, acest comert. Din Israel, un rol important in vanzarile de arme catre Georgia, l-a avut fostul primar a Tel-Avivului, Roni Milo, care reprezinta acum compania “Elbit Systems”. Precum si fratele acestuia, Shlomo Milo, fost director general al lui “Military Industries”. Dronele aeriene de spionaj (avioane fara pilot) de tip “UAV”, fabricate de “Elbit Maarahot Systems”, au intreprins in ultimii ani numeroase misiuni deasupra Rusiei, dar si a Iranului, sustine Borchgrave.
Printr-o intelegere secreta, intervenita intre Georgia si Israel, doua aeroporturi militare din sudul Georgiei vor fi utilizate de aviatia israeliana de bombardament in atacurile contra instalatiilor nucleare iraniene.
Intelegerea secreta va reduce consierabil distanta pe care bombardierele israeliene o aveau de strabatut intre Israel si Iran. Atacul georgian ordonat de Saakasvili contra Osetiei de Sud in noaptea de 7 august a.c., a oferi insa Rusiei pretextul de a ordona Fortelor Speciale sa distruga facilitatile israeliene, construite pe cele doua aeroporturi militare. De aici presiunile ca Fortele Speciale ruse sa se retraga cat mai repede din Georgia. Si lentoarea acestei retrageri, explica Borchgrave. Mai multe drone israeliene au fost, cu acest prilej, capturte de Fotele Speciale ruse.
Intr-o conferinta de presa tinuta la Moscova, generalul Anatoli Nogovitan, adjunctul sefului de Stat Major rus, a aratat ca Fortele Speciale ruse au capturat in Georgia, armament israelian constand in “opt tipuri de vehicule militare, exploziv, mine de teren, pe langa explozivi speciali”.
Nogovitan a estimat la 1.000 numarul instructorilor militari israelieni, care pregatesc fortele georgiene pentru operatiuni speciale de tipul “luptelor si scotocirii casa cu casa”, ca si in interogatorii.
Axa Tel-Aviv-Tbilisi
S-a creat astfel intre cele doua tari o legatura pe care cotidianul electronic israelian “YNet” o denumea “axa Tel-Aviv-Tbilisi”.
Este o axa care functioneaza cu aprobarea presedintelui Bush si al carei element de legatura este generalul de brigada (r) Gal Hirsh, cel care a comandat fortele israeliene in conflictul cu Hezbollah, la granita cu Libanul, din iulie 2006.
Ulterior, gen. Hirsh a fost nevoit sa treaca in rezerva din cauza concluziilor “Comisiei Winograd”.
Personal militar israelian – lucrand pentru companii private, dar strans legate de “Israeli Defence Force” (IDF) - a pregatit in ultimii ani soldatii georgieni, mai ales in domeniul tehnicilor gherila/antigherila.
“Planul-surpriza” al lui Saakashvili de a ataca brusc Osetia de Sud, a fost insa cunoscut de Moscova prin agentii sai, dand, astfel, posibilitatea Rusiei la un raspuns masiv si imediat.
Saakashvili, care a numit Georgia drept “Israelul Caucazului“, a sperat la o interventie militara a Statelor Unite si a NATO in regiune. Aceasta, evident, nu s-a produs, desi Saakashvili a trimis anterior, in Irak 2.000 de militari georgieni. Cum Fortele Speciale Ruse nu au fost retrase din Georgia pana nu au distrus toate amenajarile de pe aeroporturile georgiene ale “IDF”, folosirea acestora in bombardamentele contra Iranului trebuie reprogramate. Exista un mare interes economic al Israelului in Georgia: oleoductul american BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan), care transporta petrol de la Marea Caspica (Azerbaidjan), prin Georgia, la Marea Meditaerana (portul turcesc Ceyhan).
S-a convenit ca un oleoduct sa conecteze Israelul la portul Ceyhan, pompand petrol la Ashkenazi (Israel). Prin portul Eilat, Israelul urmareste sa devina unul dintre furnizorii importanti de petrol caspic in secolul XXI.
Acesta este alt aspect esential al axei Tel-Aviv-Tbilisi. Veniturile din exportul de petrol si gaze naturale au readus Rusia in forta pe harta geopolitica a lumii. Numai anul acesta, de pilda, Rusia va obtine din exportul de petrol si gaze, 201 miliarde de dolari. Adica de 13 ori mai mult decat in cei opt ani ai erei Eltan. Elita politica si militara a Israelului considera ca, in secolul XXI, cine nu va deveni un exportator important de petrol, si nu va avea bomba nucleara in arsenalul sau, are toate sansele sa ajunga un “stat-sclav” pentru multa vreme.
Manevrele diplomatice ale Israelului
Dupa incercarile nereusite de a submina Iranul, Israelul a abordat in ultima vreme, o “diplomatie de plus” fata de aliatii Teheranului, in timp ce si-a mentinut tonul radical fata de Iran.
Ministrul de Externe, Tzipi Livni, a ales aceasta cale – pe care analistii au numit-o diplomatia “dezbina si stapaneste” – intr-un efort de a izola Teheranul de aliatii lui cei mai apropiati. Tzipi Livni (50 de ani) este cunoscuta ca un element dur in politica israeliana. Provine dintr-o familie cu vederi de extrema-dreapta, in care ambii parinti au luptat in cadrul organizatiei clandestine (pana in 1948) “Irgung”, responsabila de atrocitati contra palestinienilor si britanicilor in anii ‘40. Ulterior, “Irgun” a format Partidul “Likud” al carui lider, pana de curand, a fost generalul Ariel Sharon. Timp de doi ani, Tzipi Livni a fost sefa de retea antitero in Mossad. Apoi a lucrat ca avocat, inainte de a ajunge in Knesset, ca membra a Partidului “Likud”. Livni a fost o sustinatoare ferventa a generalului Ariel Sharon, care a inclus-o in guvernul sau in 2001. Cand Sharon a parasit “Likud” pentru a intemeia Partidul “Kadima”, Livni a fost prima care l-a urmat impreuna cu Ehud Olmert. Livni a atras atentia asupra sa in 2006, cand a solicitat, ca ministru de Externe al Israelului, o incetare negociata a focului cu Hezbollahul din Liban, si desfasurarea unei forte internationale in sudul Libanului. Prin aceasta manevra diplomatica, Livni a incercat pentru prima data, ca prin “diplomatia de plus” sa izoleze Iranul, prezent prin Hezbollah in zona.
Atragerea lui Assad
Utilizand Turcia ca intermediar, Livni si-a fixat in obiectiv pentru 2008 atragerea presedintelui Assad, prin inceperea unor tratative privind Inaltimile Golan, cucerite de Israel in 1967. Pentru Assad a fost un succes important chiar si deschiderea unor negocieri directe cu Israelul, pe o problema extrem de sensibila. Urmand politica de plus a lui Livni fata de aliatii Iranului – pentru a-l izola total – presedintele francez, Nicolas Sarkozy, l-a invitat pe Assad la Paris. Unde presedintele sirian a fost primit cu toata pompa si onorurile unui mare sef de stat. Si a incheiat o serie de contracte importante, ceea ce a starnit nemultumire la Teheran. Fata de Hezbollah, Livni a propus un schimb de prizonieri, ca semn al “mini-destinderii” relatiilor cu Israelul. Astfel, Livni a obtinut printr-o noua politica externa ca Hezbollahul sa fie recunoscut, neoficial, drept un interlocutor politic independent.
Al treilea obiectiv al diplomatiei de plus a lui Tzipi Livni a fost Hamasul. Deoarece era evident ca sanctiunile economice si blocada anti-Hamas nu au distrus organizatia, Livni a incheiat pe 2 iunie 2008 un armistitiu cu Hamas, deschizand unele puncte de trecere in Fasia Gaza, in schimbul renuntarii Hamas de a bombarda orasele si kibuturile israeliene. Ca rezultat, diplomatia israeliana nu mai este una predictibila, iar Iranul este izolat si mai mult in Orientul Mijlociu.
Lobby israelian
In acelasi timp, “The American Israel Public Affaires Committee” (AIPAC) – cel mai important for al lobby-ului israelian in SUA, din cele 52 de organizatii de acest gen – si-a tinut conferinta anuala. Au fost prezenti 7.000 de delegati reprezentand pe cei 100.000 de membri AIPAC. Inclusiv 300 de membri ai Congresului (ceea ce echivaleaza cu 60% din totalul Senatului si Camerei Reprezentantilor). Au mai fost prezenti cei doi candidati la prezidentialele din noiembrie, toti membrii cabinetului american, secretarul de stat Condoleezza Rice, vicepresedintele Dick Cheney, o multime de vedete de la Hollywood, moguli media, miliardari proeminenti din Wall Street si alti invitati. Delegatia israeliana i-a avut in frunte pe Ehud Olmert si pe Tzipi Livni. AIPAC este cea mai influenta organizatie de lobby israelian, avand puternice radacini in ambele partide: Democrat si Republican. Totodata, membrii AIPAC sunt la carma unor departamente-cheie din cadrul Administratiei americane. Cum ar fi Finantele, Pentagonul, Comertul, Justitia, “National Security Council”, CIA, FBI sau “Homeland Security”. Pe agenda AIPAC din 2008, au figurat probleme ca: organizarea blocadei militare a Iranului, sanctiuni mult mai dure fata de companiile de petrol si gaze, banci sau companii economice din intreaga lume care colaboreaza (intr-o forma sau alta) cu Iranul, utilizarea fortei pentru a pune capat imbogatirii uraniului de catre Iran. Obama a promis ca Ierusalimul va ramane in administrarea Israelului, in timp ce John McCain si Hillary Clinton au cerut bombardarea Iranului, daca acesta nu pune capat planurile sale nucleare. “Un Iran nuclear este inacceptabil” a fost lozinca sub care s-au tinut lucrarile Conferintei AIPAC din 2008. Sursa : Bataiosu.wordpress.com